Teribilii ani 2, 3, 4, 5, 6 și restul…

teribilii ani totul despre mame

Ați auzit și voi de ”teribila vârstă de doi ani”, așa e? Ehei, dacă asta ar fi singura vârstă teribilă…

Mai aveam câteva săptămâni până la naștere și îmi amintesc cum toată lumea mă punea să dorm și să-mi savurez cum trebuie ultimele clipe de libertate, urmând ca după naștere să dau de chinul chinurilor, ca și când din burta mea ar fi ieșit un monstru, nu un copil. ”Ia și dormi acum, că dup-aia…”, ”Fă acum ce mai ai de făcut, că dup-aia…”. Acest ”dup-aia” devenise ceva de temut.

Dup-aia…

După ce-am născut, adică dup-aia, nimic de ce mi se prezisese nu se întâmplase. Copilul meu mânca, dormea, se trezea, se uita, iar eu făceam tot ce făcea el. Dormeam cot la cot la cu el, cu el pe mine sau pe lângă mine, mâncam după ce mânca el, iar când nu dormea și nu dormeam nici eu, ne uitam unul la altul și ne cunoșteam, iar când dormea unul, celălalt îl supraveghea. Un vis a fost bebelușia! Tare mândră le povesteam tuturor că n-au avut dreptate. Dar au avut ei ac de cojocul meu: ”Stai să vezi pe la un an, când o porni în picioare! Să vezi atunci!”. Cine i-a mai crezut atunci? Nimeni!

Dup-aia a urmat primul an

Apoi am citit despre the terrible twos și, recunosc, m-am cam speriat un pic, dar m-am liniștit imediat pentru că mai aveam până acolo. Copilul meu abia era la diversificare!

Când am ajuns la un an și a început să cocheteze cu poziția bipedă, eu am început să cochetez cu durerile de spate stând toată ziua cocoșată ținându-l de mânuțe. Abia așteptam pornească o dată singur și să scap de poziția de mumă a pădurii, cocoșată și cu pletele-mi legănându-se, cu capul în jos și părul vâlvoi.

Și a început să meargă, iar eu n-am mai stat cocoșată. În schimb, am început să alerg, să fiu acolo să-l prind dacă s-ar fi întâmplat să cadă, să fiu acolo cu mâna întinsă în caz de ceva. Tot atunci am început și să țip: ”Nu ieși în stradă! Stai pe loc! Nu te duce în lac! Nu ieși în fața mașinii!”.

Și al doilea an

Apoi au început și the terrible twos, când mă ura toată lumea prin parcuri, prin magazine, prin săli de așteptare și, în general, prin orice loc în care nu ți-ai dori să-ți urle copilul, dar se știe – copiii au o pasiune pentru tantrumuri în public.

Și am zis că trece și asta! Că va începe să vorbească, să se exprime, să comunice și vor trece tantrumurile. Am strâns din dinți sau am mai răbufnit și eu, dar am așteptat. Știam că va trece și asta. Cumva, mă gândeam că după perioada asta, va începe adevărata fericire.

Când a început să vorbească bine, n-a fost nicidecum momentul în care să se oprească tantrumurile. De unde așa ceva? Vorbirea a dat tantrumurilor un ton aparte. Acum copilul putea urla și vocifera că sunt o mamă rea, că el nu vrea aia sau aia, că nu merge încolo sau încoace…

După primii doi, a venit si cel de-al treilea an

Vârsta experimentelor, vârsta melcilor puși să doarmă în pungă în spatele caloriferului, vârsta feliilor de pâine puse să stea la păstrare în spatele dulapului pentru momentele în care rămânem fără, vârsta jongleriilor culinare și cultivării diverselor gusturi sau combinații, vârsta slăninei cu gem, vârsta independenței cu pipi prin toată baia, ciorbă prin toată bucătăria, vârsta paharelor și farfuriilor sparte pentru că n-au vrut să stea singure în mâna în care se aflau, vârsta testarii limitelor. Asta pentru copil, pentru mine a fost vârsta la care am început să-mi vopsesc părul regulat pentru că mi se vedeau prea multe fire albe.

Dar mi-am zis că va trece și asta.

A urmat cel de-al patrulea an

La patru ani, am făcut cunoștință cu problemele în dragoste, cu bătăile cu partenerii de joacă, cu inconștiența care l-a făcut să sară cu sania în gard să-și rupă nasul și aproape să-și scoată ochii, cu obsesia pentru LEGO, LEGO, LEGO, cât mai mult LEGO, cu dorința de a avea propriul suflet necuvântător, cu peștii și cu pisica, cu preferințele vestimentare și cu multe altele. Dar asta a fost în ceea ce-l privește pe el. În ceea ce mă privește pe mine, eu am făcut cunoștință cu realitatea că, deși lucrurile se schimbă, mereu va fi ceva.

Nu prea mai aveam încredere că va trece….

Iar în al cincilea an…

Lucrurile s-au complicat și mai tare, ne luptăm idei, am început să ne batem în replici, să ne certăm pe cuvinte. Am scris și o carte cu ele! să ne amuzăm la cacofonii, să negociem fiecare activitate, să ne contrazicem pe filme, idei, sensuri, viziuni. Avem moduri de gândire diferite și de aici apar mereu conflicte și dezbateri care se termină cu nervi de o parte sau chiar de ambele –  un fel de tantrumuri, dar nu așa spectaculoase.

Nu trece!

Sunt în șaselea an și nu mai aștept să treacă nimic. Pentru că nu trece! Și nu trece pentru că nici copiii nu trec. Ei cresc, se schimbă, au alte interese, alte visuri, alte idei. Poate doar mama e cea care trece. Trece prin toate, adică! Acum începe școala cu problemele ei, prieteni, simpatii, antipatii, teme, preferințe. Apoi va fi adolescent și vom continua… Tot timpul vom trece prin ceva, de fapt.

Ar trebui să trecem prin toate fără să așteptăm cu nerăbdare să treacă, pentru că atunci când vor trece toate, o să fim și noi trecute :).

Citește și sfaturile practice ale lui Mary Sheedy Kurcinka pentru situațiile în care copilul are o criză de nervi. Descarcă acum capitolul ”Crizele de furie”, din cartea ”Cum să crești un copil energic”. Acesta este disponibil AICI, iar cartea o puteți găsi în SHOP Totul despre mame.

Și nu uitați să ne dați like pe Facebook, dacă nu ne-ați dat deja, pentru a fi la curent cu tot ce publicăm!

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație