Ţi-a mâncat pisica limba? Mutismul selectiv la copii

mutismul-selectiv-totul-despre-mame

Nu aştepta doar să „depăşească faza”. Teama de a vorbi de faţă cu străini ar putea fi semnul unei tulburări psihice numite mutism selectiv.

Este foarte timid şi nu vorbeşte deloc în public? Află mai multe despre mutismul selectiv şi despre ce trebuie să faci pentru a-ţi ajuta copilul.

Acasă, îi umblă guriţa într-una, pune întrebări peste întrebări şi te întrebi de unde are atât de multe de povestit. Ajuns însă într-un mediu nou, cu persoane străine, amuţeşte brusc şi nu mai vrea să scoată nici măcar un sunet. Aşa că este catalogat imediat (noi, adulţii, ne pricepem de minune să punem etichete, nu-i aşa?) drept un copil timid, ruşinos, încăpăţânat sau care vrea să ne sfideze prin acest comportament. Îl mai împingem de la spate, poate mai primeşte şi-o replică usturătoare (cea cu „ţi-a mâncat pisica limba” e doar varianta enervantă) din partea unei educatoare sau învăţătoare, îl mai cicălim puţin, doar-doar va depăşi momentul. Ignorăm însă, de cele mai multe ori, că există o tulburare psihică reală, numită mutism selectiv, care îl poate împiedica pe copil să vorbească de faţă cu străini.

Ce este mutismul selectiv

Mutismul selectiv este o tulburare psihică încadrată în spectrul bolilor anxioase, care este confundată deseori cu timiditatea. Copiii care suferă de mutism selectiv sunt veseli, exuberanţi şi comunicativi cu persoanele cunoscute, dar suferă de un real blocaj atunci când vine vorba despre a vorbi de faţă cu străini sau într-un mediu necunoscut. Cum ar fi grădiniţa sau şcoala.

În teorie, mutismul selectiv este o afecţiune rară. Cu toate acestea, mulţi psihologi străini atrag atenţia că, în realitate, circa 1 din 100 de copii suferă de acest lucru. Doar că cei mici sunt etichetaţi ca fiind doar timizi sau încăpăţânaţi şi mulţi dintre ei reuşesc într-un final să depăşească singuri acest blocaj, această fobie de a vorbi de faţă cu străini. Se vindecă de la sine, cu alte cuvinte, fără ajutor. Cu ce preţ, însă? Mă gândesc cum ar fi să fiu aruncată zilnic într-o groapă cu şerpi (marea mea fobie), ştiind că restul lumii se aşteaptă de la mine să trec pur şi simplu peste această spaimă şi să revin la sentimente mai bune faţă de urâcioasele târâtoare.

Cum se manifestă mutismul selectiv?

În primul rând, printr-o reală fobie de a vorbi în anumite situaţii. Şi nu, nu este vorba despre copii care se adaptează mai greu la un anumit mediu. Ci despre cei care continuă să prezinte simptome chiar şi după o lună de când sunt puşi faţă în faţă cu noua situaţie.

Dar aici intervine problema: care sunt de fapt simptomele mutismului selectiv? Din păcate, sunt deseori subtile şi pot fi diferite de la copil la copil. De exemplu, unii copii nu vorbesc deloc (nici măcar cu părinţii lor) dacă de faţă sunt persoane străine. Nici măcar nu râd, pentru a nu atrage atenţia asupra lor. Alţii, în schimb, vorbesc în şoaptă sau se exprimă cu ajutorul semnelor, în timp ce contactul vizual este minim sau chiar inexistent. De asemenea, sunt copii cu mutism selectiv care se manifestă prin tantrumuri atunci când sunt de faţă persoane străine.

Alte indicii ale mutismului selectiv pot lua forma unor simptome fizice, precum durere abdominală sau de cap, greață, vărsături sau diaree atunci când copilul se află într-un mediu cu mulţi necunoscuţi.

Copiii cu mutism selectiv suferă deseori şi de alte forme de anxietate precum cea de separare sau diverse fobii.

În linii mari, studiile despre mutismul selectiv arată că un copil ce suferă de această afecţiune cel mai probabil comunică foarte bine acasă, e reticent când vine vorba de a vorbi în afara casei (la magazin, de exemplu) şi nu scoate niciun cuvânt când rămâne singur într-o situaţie nouă, cum ar fi primul an de grădiniţă sau de şcoală. Pentru a pune însă un diagnostic, acest lucru trebuie să dureze cel puțin o lună, fără a se lua în calcul prima lună de la intrarea în colectivitate, când majoritatea copiilor au probleme de acomodare.

Cauze şi factori de risc

Deşi nu se cunoaşte exact ce declanşează mutismul selectiv, există ipoteza unei predispoziții genetice pentru anxietate.

În plus, se pare că la aceşti copii complexul amigdalian (o regiune a creierului care joacă un rol central în declanşarea senzaţiei de frică) este mult mai sensibil la stimuli. De altfel, o parte din copiii cu mutism selectiv pot suferi de „tulburare a integrării senzoriale”. Ceea ce înseamnă că creierul lor nu reuşeşte întotdeauna să interpreteze corect stimulii din mediul extern (lumină, zgomot, miros, gust etc) şi îi percepe ca fiind „agresivi”.

Pe de altă parte, nu există dovezi că mutismul selectiv ar fi legat de un traumatism, abuz sau neglijență în familie. Şi nici nu este o formă de autism.

Tratamentul mutismului selectiv

În general, afecțiunea este cel mai frecvent recunoscută în jurul vârstei de 6-7 ani, atunci când copilul merge la şcoală şi este nevoit să interacţioneze mai mult (să citească cu voce tare în faţa clasei, să răspundă la întrebări etc), dar diagnosticul poate fi pus şi mai devreme. Important este ca diagnosticarea să fie făcută de un psiholog cu experienţă în astfel de tulburări sau de un medic specialist în neuropsihiatrie infantilă.

Tratamentul se bazează în principal pe psihoterapie – terapie comportamentală, terapie prin joacă, terapie cognitivă. Uneori însă, este nevoie şi de medicaţie antidepresivă, pentru a scădea nivelul de anxietate.

O bună parte dintre copiii care suferă de mutism selectiv reuşesc singuri să-şi depăşească fobia şi ajung la un comportament considerat normal în public. Dar specialiştii spun că, chiar şi-aşa, fără tratament adecvat, este foarte posibil ca aceşti copii să prezinte în continuare un nivel mare de anxietate, precum şi probleme de comunicare şi adaptare, inclusiv la vârstă adultă.

Socializare cu forţa nu se poate

Dacă ai un copil diagnosticat cu mutism selectiv, pe lângă ajutorul dat de un specialist, nu uita că este foarte important să nu-l forţezi să socializeze. Da, încurajează-l, dar cu blândeţe, fără a-l împinge de la spate şi fără a-l presa. Ţine minte că mutismul selectiv nu este un moft sau un gest de sfidare. E adevărat că, mai demult, această afecţiune era numită mutism „electiv”, tocmai pentru a sublinia astfel refuzul de a vorbi. Doar că, între timp, s-a demonstrat că nu este vorba despre refuz, ci despre o reală fobie.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație