Psihologul Diana Onuțu: „Ticurile apar la copii în momente de încărcătură emoţională ridicată şi se asociează cu tulburări grave într-o treime din cazuri”

Clipitul în exces, mişcările involuntare ale mâinilor, ochilor sau nasului, scrânșnitul dinţilor sunt printre ticurile frecvente pe care copiii le dezvoltă. Dacă unele sunt relativ inofesive, altele pot anunţa probleme de comportament care impun intervenţie imediată, cum sunt tulburările din spectrul autist. Iată un ghid complet despre ticurile copiilor pentru părinţi realizat cu sprijinul psihologului Diana Onuțu.

Primește cele mai utile articole de parenting direct la tine în Inbox

Scrie-ne adresa ta de email

Cele mai multe ticuri care apar în primii ani de viaţă se manifestă prin gesturi sau sunete involuntare, stereotipe şi repetitive. Există o gama variată de astfel de manifestări care pot apărea atât la copii cât şi la adulţi. În cazul copiilor, cele mai cunoscute sunt clipitul în exces, mişcări involuntare ale gurii, nasului, ale mâinilor, umerilor sau picioarelor, dresul vocii, scrâşnitul dinţilor şi lista poate continuă, numitorul comun fiind faptul că sunt extrem de dificil dacă nu chiar imposibil de controlat şi apar recurent.

„Cauza exactă ce duce la declanşarea ticurilor nu este în totalitate cunoscută. Acestea apar în momente cu încărcătură emoţională ridicată (pozitivă sau negativă), în urmă unor traume sau în condiţii extrem de stresante. Aşadar, pot ascunde frământări ale micuţilor pe care aceştia nu au găsit spaţiul necesar să le exprime, oboseală, stres sau pot fi oglindă unui climat familial neadecvat nevoilor lui”, atenționează psihologul Diana Roxana Onuțu.

Ticurile se asociează cu tulburări grave într-o treime dintre cazuri

Deşi în cazul a numeroase tulburări de dezvoltare întâlnim ticuri sau stereotipii comportamentale – vorbim aici despre ADHD, autism, tulburări anxioase, sindrom Tourette, ticurile nu „prevestesc” apariţia tulburărilor-, doar în aproximativ o treime dintre cazuri cele două fiind asociate.

”Oricum ar fi, înainte să ne îngrijorăm cel mai bine este să ne adresăm unui specialist care va corobora ticurile cu alte simptome sau manifestări ale tulburărilor menţionate. Autismul, cât şi celelalte tulburări ale dezvoltării, au alte simptome importante care sunt mult mai uşor observabile, ticurile fiind de obicei asociate cu o cauza de natură emoţională mai mult decât cognitivă”, mai explică psihologul.

Și dacă cel mic nu trece prin traume emoționale…

Deşi de cele mai multe ori ticurile sunt asociate cu un context familial sau social care poate să producă stres, oboseală, traume emoţionale sau anxietate legate de anumiţi factori din viaţa lui, sunt şi cazuri în care ticurile apar la copiii care nu sunt expuşi la astfel de elemente. Fiecare caz în parte este particular, o discuţie cu cel mic cu privire la îngrijorările lui şi o observare atentă a comportamentelor lui în ansamblu poate fi edificatoare. ”Marea parte a ticurilor se remit de la sine şi nu devin permanente, însă atitudinea şi intervenţia părinţilor şi a celor din jur este extrem de importantă”, este de părere Diana Onuțu.

Nu îi atrageţi atenţia copilului! Riscaţi agravarea situaţiei!

În ceea ce priveşte atitudinea pe care un părinte ar trebui să o aibă în momentul în care observă un tic, primul pas este să nu îi atragă atenţia copilului constant asupra ticului spunându-i să înceteze.

„În primul rând, asta adaugă încă un factor de stres în viaţa copilului şi îi scade stima de sine. În al doilea rând, cu cât va încerca mai rău să se abţină, cu atât frecvenţa ticurilor va creşte”, atenţionează psihologul.

Recomandări



În loc să îl certați, mai bine provocaţi-l pe cel  mic la o discuţie prietenoasă despre viaţa lui, cum se simte la şcoală, cum se simte acasă, ce îl îngrijorează, există gânduri cu privire la şcoală sau la familie care îl fac să se streseze? Se simte iubit, înţeles, acceptat acasă şi la şcoală?

Este la fel de important că părintele să facă o mică analiză a mediului şi a ritmului de activitate a celui mic. Observaţi dacă se odihneşte suficient, dacă este expus la certuri sau discuţii în familie care nu sunt înţelese sau care pot fi interpretate greşit.

În ce context apar ticurile? Când se manifestă cel mai frecvent? Faceţi o lista cu toate elementele pe care le consideraţi importante, de la alimentaţie, somn, frecvenţă, context, persoane şi observaţi dacă apare vreo constantă, vă mai recomandă psihologul.

Cel mai important lucru este să arătaţi înţelegere şi deschidere faţă de problema copilului, să nu îl judecaţi şi să nu îl certaţi pentru că în acest moment el are nevoie că părintele să îi fie aproape şi să îl ajute. ”Dacă cel mic are un tic nu înseamnă că sunteţi un părinte rău sau aţi făcut ceva nepotrivit, cauzele pot fi variate, modul în care acţionaţi spune mai multe despre cum sunteţi ca părinte decât faptul că cel mic are un tic”, ține să adauge psihologul Diana Onuțu.

Cel mai uşor este să va adresaţi unui specialist care vă poate ajuta să puneţi toate elementele cap la cap şi care vă poate recomanda o „schemă de tratament” medicamentos sau psihoterapeutic pentru a depăşi problema.

Propuneţi activităţi relaxante când frecvenţa ticului creşte

Pe de altă parte, şi familia extinsă, bona, cadrele didactice şi alte persoane cu care copilul interacţionează pot ajuta părinţii să descopere cauzele sau factorii care duc la creşterea în frecvenţă a ticurilor. Este important să ştie cu toţii că arătând cu degetul spre cel mic şi încercând să îi trezească emoţii de vinovăţie sau ruşine cu privire la gestul său, nu doar că nu îl ajută pe copil, ba chiar duc la agravarea situaţiei. O altă recomandare, atunci când observaţi că ticul creşte în frecvenţă, este să îi propuneţi copilului activităţi plăcute, de relaxare.

„Atunci când părinţii s-au adresat specialistului şi acesta a făcut o serie de recomandări, este esenţial ca toţi cei din jurul copilului să ţină cont de ele”, mai atenţionează psihologul Diana Onuțu.

diana-onutuDiana – Roxana Onuțu este psiholog clinician şi psihoterapeut. În anul 2014 a absolvit masterul de Psihologie Clinică din cadrul Universităţii din Bucureşti, iar din 2015 şi-a continuat studiile în cadrul Asociaţiei Române de Terapii Scurte Orientate pe Resurse şi Soluţii din Bucureşti. De-a lungul anilor, a lucrat atât cu adulţi, cât şi cu copii.

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentNutriția echilibrată a copilului începe cu diversificarea
Articolul următorCum să creşti un copil optimist. Ce trucuri să pui în practică
Vreme de 15 ani am scris despre sănătate, în special în presa scrisă, în reviste lunare de sănătate și am coordonat echipe de jurnaliști. Din 2014, am derulat proiecte în diverse ONG-uri, tot în domeniul sănătătii în special și am început să scriu Freelancer: pentru site-uri din Marea Britanie – www.mosaicscience.com sau thecancerblog.net sau românești – www.totuldespremame.ro, www.historia.ro. Din 2003, am devenit mamă: mai întâi de fată - Iulia, apoi din 2007, și mamă de băiat - Ștefan. Experiențele trăite profesional, în anii petrecuți în presă, și personal, cu cei doi copii total diferiți ca personalitate, le transform din când în când în texte, pe care le public pe www.totuldespremame.ro sau pe https://getaroman.wordpress.com