Tu ţipi la copil?

Tu ţipi sau nu la copilul tău?

Am fost copil în vremurile în care bătaia ne făcea oameni, pedepsele și țipatul erau la ordinea zilei. Astăzi, dacă îi spui unui părinte din generația trecută că a greșit comportându-se așa, fie îți spune că nu ești recunoscător, fie că ”uite ce bine ai crescut”, fie te ignoră pentru că la vârsta ta, sigur n-ai habar cu parentingul.

Citește cărțile Laurei Markham și află cum poți să devii un părinte calm, care să nu țipe și să nu facă apel la ”o palmă la fund” și cum să te descurci cu conflictele dintre frați. Acestea sunt disponibile AICI.

Noi citim cărți de parenting, ne documentăm, participăm la conferințe, vorbim cu specialiști și facem tot posibilul să nu repetăm greșelile părinților noștri. Am scăpat de bătaie, dar ne mai scapă câte un țipăt…

Am stat de vorbă cu mămicile pe care le cunoașteți de la Vocea Ta. Și ele mai greșesc, să știți!

”De obicei, vomit după ce țip la el, atât de rău mă simt.”

Vienela Sas: Eu când vreau să fluier, fluier – dacă îmi vine să țip la copil, țip, deși mai târziu îmi pare rău. E un sentiment oribil. Mă simt vinovată că mi-am vărsat nervii pe el și sper ca el să nu își dea seama (deși mereu înțelege). Când eram copil, la noi în casă țipau doar copiii când simțeau cum cureaua atingea pielea…

Narcisa David: Eva, fetița mea de șase ani, e campioană la țipat. De obicei, îi spun: ”Dacă continui să țipi, ne certăm. Și ea continuă. Când era mică, nu ținea de preavizele mele. Maxima chestie pe care o fac atunci când mă supăr pe ea, e să nu vorbesc câtva timp cu ea… Evit să o trimit în cameră ei să țipe (mi se pare că o izolez) și să o rup de mine. Părinții mei nu țipau la mine; nici bătaie nu (prea) am luat… doar două palme la fund toată viața mea (nu le pun pentru că le meritam).

Denisa Tache: În general, încerc să fumez o țigară, să număr până la 10 sau să ies din cameră, ca să nu țip la el. Când am țipat la el sau, mai bine zis, odată cu el, am plâns după și mi-am cerut scuze. De obicei, vomit după ce țip la el, atât de rău mă simt. Când eram copil, la mine țipa tata foarte mult și mă și bătea. Mă simțeam groaznic, îl mințeam ca să nu mă mai bată, plus că am devenit Gică Contra: mă bătea ca nu mănânc tot și mă pedepsea să stau la masă până terminam ciorba, iar eu nu mâncam. Adormeam la masă,  iar dimineața țipa iar la mine… îmi mai luam și o porție mică de bătaie.

”M-am simțit în aceeași oală cu toate mamele din parc, pe care le judec.”

Irina Panfile: În general, mă abțin. Doar dacă nu pot, țip… dar le explic ulterior motivele și astfel mă simt mai puțin vinovată.

Andreealefter: N-o făceam până în urmă cu câteva luni. De când face tantrumuri mai des, mai țip și eu. Încerc să n-o fac și reușesc 95%. Iar când nu țip, vorbesc clar, răspicat și apoi îi spun că poate să plângă oricât își dorește, până se liniștește, dacă asta îl ajută. După aceea, m-am simțit groaznic – în aceeași oală cu toate mamele din parc, pe care le judec în sinea mea, pentru că țipă, amenința, bat, pedepsesc.

Au țipat destul de rar, dar când o făceau, mă ascundeam, așa cum tinde să facă Vlad al meu acum, când este certat, indiferent de tonul folosit.

Cristina Buja: Până acum am reușit să evit să țip cu adevărat, dar David e încă mic, mai are timp să mă aducă la capătul puterilor. În schimb am ridicat tonul de vreo două ori și l-am certat. Ce fac ca să evit asta? Trag aer adânc în piept de câteva ori, număr până la 10, încerc să îl iau în brațe să ne calmam amândoi.

M-am simțit ultimul om în momentele alea, plin de mii de regrete în doar câteva secunde. Mi-am cerut iertare, i-am explicat de ce am făcut-o și i-am zis că îl iubesc.

Când eram copil, uram când se țipa, în general, nu doar la mine și la noi în casă rar se vorbea altfel decât țipând. De altfel, numai când auzeam un ton ridicat deveneam arici și aș fi făcut orice să evit certurile. Încă am alergie la țipete.

Marina Bliderișanu: Off, da, de când cu dieta noastră îmi vine să urlu când nu vrea măcar o lingură. Şi, nu ştiu dacă se pune ca ţipat (am decibeli când e cazul), spun ceva mai tare: ”Hai, Loli!” De fiecare dată când – ”Hai, Loli!”- mă simt ultimul om pe pământ şi îmi spun: ”Am făcut exact ca mama mea, nu e ok.” Îi spui şi ei asta şi totodată îmi cer iertare.

Nu era un sentiment plăcut când ai mei țipau la mine, şi de aceea încerc să nu fac la fel. Sper să reuşesc, sincer. Când erau tonuri ridicate în casă, eu eram cu impactul. Dacă nu reuşesc să trec peste anumite lucruri fără ţipete, caut remedii de specialitate. Sincer.

Gabriela Maalouf: Eu am niște fluturași (galben și mov – culorile preferate ale mele și ale lui Charlize, Karim nu și-a exprimat încă opinia… așteptam) lipiți prin casă sau în puncte cheie – unde ne enervăm cel mai des – în mașină, de exemplu. Ei ne aduc aminte să ne calmăm și să ne exprimăm clar emoțiile- pozitive sau negative, fără să țipăm, să jignim. Ca să ne calmăm, când ne vine să țipăm, de obicei ne așezăm jos să respirăm. Eu le-am spus deja că atunci când mă văd nervoasă să-mi atragă atenția să mă calmez și să explic frumos și clar.

Evident că mai țip… când văd că sunt în pericol, când fac ceva dubios etc. După aceea, mă simt ciudat că nu am reuțit să mă fac auzită fără să țip. De obicei, îmi cer scuze, când o dau în bară și le reamintesc să mă ajute să mă calmez întâi, când mă văd furioasă.

Ai mei nu prea au țipat la mine, iar bătaie niciodată nu am luat, DAR aplicau tratamentul pe sora mea mai mare. Mă simțeam groaznic, fugeam, mă ascundeam să nu mai aud, pentru că nu o puteam ajuta, apoi încercam să vorbesc cu ea. Nu am fost niciodată rea cu ea, simțeam că nu mai are nevoie de încă unul….

”Nu am reușit sa nu tip la cei mici!”

Mariana Stamate: Involuntar, cobor tonul, lucru care enervează copilul. Dacă nici așa nu mă calmez și ajung să țip ne certam parte în parte, pentru că ea nu cedează. După? Mă simt execrabil, îmi cer scuze, își cere și ea scuze pentru ce-a zis/ făcut și ne împăcăm. Când eram copil nu prea țipau părinții la mine, ca atare atunci când o făceau mă bufnea râsul, lucru care agrava situația. Bătaie n-am luat decât de două ori în viață, deci nu se pune. Sau?

Alina Golaeș: Din păcate, nu am reușit sa nu tip la cei mici! Atunci când sunt în pericol sau sunt singură cu ei și… neputincioasă. Întotdeauna regret după, îmi vine să plâng că nu am suficientă răbdare și le cer iertare… Cel mai mult mă dărâmă faptul că întotdeauna ei sunt veseli, uită repede, iar mie nu îmi trece imediat supărarea pe mine.

Andreea Ignat: Eu închid ochii, respir adânc și încerc să mă liniștesc, gândindu-mă la ceva foarte plăcut mie…Dar DA, din păcate, am țipat la copilul meu. Nu am ajuns la țipete îndelungi, ci doar la o ridicare excesivă a vocii atunci când i-am strigat numele, cică pentru a mă face auzită și ascultată. După câteva secunde mi-am dat seama, normal, că am procedat total greșit și că mi-am pierdut cumpătul când puteam colabora cu ea mult mai bine.

Când eram copil și părinții țipau la mine, mă simțeam nesigură, inferioară, nedreptățită, furioasă.

”Taică-miu era alcoolic urla și făcea scandal aproape zilnic.”

Marina Neciu: Încerc să mă stăpânesc, nu-mi iese mereu, mai ales dacă e vorba de vreo chestie ciudațică indusă de autism. Urăsc să țip, dar pe de altă parte dacă folosesc o voce normală nici nu mă aude, e ca în transă. Și totuși, îmi pare rău că țip. El iese în orice caz din chestia lui de cele mai multe ori. Măcar țip cu folos. Când eram mică, taică-miu era alcoolic urla și făcea scandal aproape zilnic, așa că orice voce mai ridicată adresată mie, mă speria de moarte și mă făcea să plâng.

Cristina Oţel: De cele mai multe ori reușesc să rămân calmă și să îmi spun că baiețelul meu nu face anumite lucruri ca să mă enerveze. Se mai întâmplă să ridic tonul, cred că e inevitabil. Imediat după asta, mă simt vinovată și îmi cer iertare. După ce toată lumea s-a liniștit vorbim despre ce s-a întâmplat, despre cum ne-am simțit, de ce am făcut ce am făcut și îmi doresc să cred că discuțiile astea sunt valoroase. Da, mi s-a întâmplat și să țipe părinții la mine când eram copil. De cele mai multe ori, mă simțeam neînțeleasa, nedreptățită. Alteori umilită…

Andreea Marian: Am țipat la fata cea mare (un an și jumătate) în ultimele două luni cât nu am țipat în toată viața ei. Îmi pierd foarte ușor răbdarea când are crize și urlă exact în momentul în care am reușit în sfârșit să o adorm pe sora ei sau cele mai oribile momente sunt în mașină pentru că nu vrea să stea în scaun. Îmi vâjâie urechile efectiv, așa tare țipă!

Înainte reușeam să mă abțin, înjuram în gând, începeam să cânt ceva sau o lăsam pentru câteva minute scurte și ieșeam din raza ei de acțiune atât cât să trag o gură de aer și să mă calmez.

Mă simt cea mai josnică persoană când îmi pierd răbdarea și țip la ea și, de cele mai multe ori, mă surprind cu fraze pe care le folosea maică-mea și pe care le urăsc din tot sufletul deoarece le simțeam ca un cuțit rece în suflet.

Dar voi? Voi ați reușit să nu țipați?

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație