Vocea ta. Am un copil agitat. Cum pot să îl ajut? Sfaturi de la psiholog
Acasă Copilul tău Psihologie şi comportament Am un copil agitat. Cum pot să îl ajut? Sfaturi de la...

Am un copil agitat. Cum pot să îl ajut? Sfaturi de la psiholog

Un copil agitat este un copil enervant. Clar! Uneori chiar rău de tot.

Mai ales atunci când legătura noastră cu el e puternică (de ex, suntem părinţi sau altfel de îndrumători), cablul acela energetic, despre care v-am mai povestit, transmite emoţia nu numai de la noi la ei ci şi invers. Energia circulă, nu o putem opri (ştiu, e un truism), şi nu numai că nu o putem opri dar dacă nu suntem conştienţi de ce anume facem să circule între noi, o şi creştem – ca pe un bulgăre pe care îl aruncăm de la unul la altul nu înainte de a adăuga pe el din „materialul” propriu…

Un copil agitat are nevoie de multă atenţie.

Pentru că el intuitiv ştie că numai o atenţie adecvată, o atenţie sănătoasă, îl poate ajuta să se liniştească.

Părintele, însă, devenind la rândul lui agitat, activat de agitaţia copilului, efectiv nu poate oferi o astfel de atenţie, ci îi oferă o atenţie îmbibată cu teamă, furie, devalorizare sau respingere. Atâta timp cât nu ştie ce să facă cu emoţiile stârnite şi nu le poate face faţă, are nevoie să respingă ceea ce îi apasă pe rană, ca să se apere de durere!

Astfel, nevoile emoţionale ale copilului nu numai că rămân neîmplinite ci cresc; aşa că agitaţia lui interioară devine şi mai greu de suportat şi prin urmare are nevoie de şi mai multă atenţie.

Cercul se învârte până când tensiunea răbufneşte (din păcate rănindu-i pe toţi implicaţi – iar dacă mai sunt copii în preajmă, suferă în egală măsură, chiar dacă aparent nu sunt prinși in tablou!) şi pe moment cercul pare să se oprească. Pare! (Buba s-a spart, dar necurăţată, se „infectează” din nou…).

Un copil care creşte agitat şi nu-i sunt înţelese şi împlinite nevoile, îşi va găsi până la urmă singur nişte mecanisme de a face faţă: fumează, stă la ecrane, se comportă agresiv şi altele.

Ce e de făcut?

În primul rând, e important să ştim că un copil nu e agitat pentru că „aşa e el”. El a preluat energia mamei sau energia din familie – conştientizată sau nu! – de-a lungul timpului, încă din momentul conceperii. Fie au avut loc unul sau mai multe evenimente traumatice, fie atenţia părinţilor nu a fost, pe ansamblu, destul de hrănitoare emoţional pentru el. Şi prima şi a doua situaţie indică adesea un fond traumatic şi la părinţi: cel mai adesea propria lor traumă e ceea ce i-a împiedicat să-şi „întâlnească” la un nivel profund copilul, să se conecteze în mod adecvat cu el și, în dorinţa lor de a fi părinţi buni, s-au străduit să-i împlinească acele nevoi pe care le-au putut percepe.

  • Poate reușești să-ți amintești, mămico, dacă erai bine în pielea ta în timpul sarcinii – emoțiile trăite de mamă sunt trăite și de făt, el neavând încă resurse pentru a le face față.
  • Cât de relaxați – sau nu – ați fost toți cei din jurul copilului în perioada lui de bebeluș?
  • A fost ținut în brațe suficient sau a fost lăsat să plângă mult?
  • Când privea în ochii mamei, ce vedea? Calm, bucurie, duioșie sau neliniște?

Traumele nerezolvate fac omul să semene cu un aparat electric mereu în funcţiune… Energia generată de traumă îl oboseşte pe cel în cauză şi… „curentează” și în jur. Copilul mic o captează pe a mamei chiar dacă mama nu zice nimic. E suficient să o vadă. O simte. Și, pentru că se identifică cu ea – el (încă) se simte ca făcând parte din mamă – îi trăiește emoțiile ca și când ar fi ale lui. La un moment dat, chiar, copilul poate dezvolta iluzia că, dacă preia el starea mamei, iși ajută mama să scape de ea – o salvează! Odată creat, acest rol, de salvator, îl va ”bântui” mult timp și va fi jucat apoi și cu alții…

Doar ocupându-ne de fondul nostru traumatic ne putem asigura că nu-l dăm mai departe. Putem fi noi aceia care își asumă asta, pot fi copiii noștri sau copiii lor…

Conştientizarea rănilor sufletești aduce deja un beneficiu important (înainte de a fi și vindecate), pentru că ştiind când suntem în energia din rană putem alege să o ducem către altceva decât către copii şi, nemaiconsiderându-i pe ei vinovați pentru ceea ce ni se întâmplă, le dăm și lor șansa, în timp, să se despovăreze.

E nevoie să ne întoarcem des atenţia în interior, să ne observăm agitaţia NOASTRĂ înainte de a o manifesta şi e nevoie să exersăm să stăm cu ea; să respirăm; să o privim, să o simţim, cu curaj, răbdare şi mai ales cu blândeţe faţă de noi înşine, până când, prin conţinere se domoleşte…

Poate fi nevoie de ajutor în acest proces (de obicei este), de un înlocuitor al ajutorului pe care părinţii noştri nu ni l-au putut oferi nici ei nouă, pentru că, la rândul lor, nu-şi puteau conţine propriile emoţii (nefiind nici ei conţinuţi emoţional în copilărie de părinţii lor… şi aşa mai departe…)

Un părinte care reuşeşte să preia agitaţia copilului şi, în loc să o amplifice și să i-o repaseze copilului (cum facem dacă rămânem inconștienți), o transformă în interiorul lui în linişte şi iubire, îşi poate ajuta şi copilul să se liniştească, să se simtă iubit şi la un moment dat să fie şi el capabil să-şi conţină propriile emoţii. Astfel se pune capăt moştenirilor traumatice transmise din generaţie în generaţie. Aşa cum mi-a zis fiica mea acum câţiva ani: „Mami, îmi dau seama că… ai schimbat cursul istoriei familiei tale?”

Atenţia la noi înşine e, cred cu tărie, cea mai valoroasă investiţie în favoarea copiilor noştri (și nu numai).

Simți cum începi să te enervezi? (E important sa surprinzi momentele în care enervarea începe; cu cât avansează, cu atât îți va fi mai dificil să te oprești). Să știi că deși copilul pare să fie cauza enervării tale, nu el te enervează ci apasă pe niște răni mai vechi, poate vechi de tot… (cu cât sunt mai vechi, cu atât dor mai tare!). Oprește-te din ce faci (când și atât cât iți poți permite), și observă:

  • Ce simți în corp?
  • Până unde intră aerul în corp când respiri?
  • Cum îți simți gâtul? Dar picioarele? Îți simți tălpile bine proptite pe podea? (în momentul în care le simți așa, creierul tău primește informația că ești în siguranță și se mai relaxează…)
  • Când te-ai mai simțit așa? Poate comportamentul copilului tău iți amintește de ceva, poate de ceva din propria ta copilărie? Cum te-ai simțit atunci?

Poate de acel copil e nevoie, de fapt, să te ocupi acum…

Dacă îl poți vedea cu ochii minții, poate iți vei dori să-l privești, să-i spui ceva ori să-l iei în brațe, acolo, în acel film magic al minții tale conștiente… Dacă nu îl poți vedea, există motive importante pentru care se întâmplă așa; respectă-le și doar respiră…

E un câștig imens pentru un copil și pentru echilibrul lui psihic ulterior ca părinții lui (sau măcar unul dintre ei), chiar dacă se mai conectează cu el din durere, să fie dintr-o durere asumată – știe că-i a lui și că se ocupă el însuși de ea – în loc să o pună, într-un fel sau altul, în cârca celui mic.

Această conștiență însă vine treptat și e foarte important să avem răbdare cu noi – blândețea cu copilul vine și din blândețea cu noi înșine! Până atunci, vom mai uita, vom mai răbufni, vom mai da vina pe copil…

Dacă însă conștientizăm, chiar și mai târziu, și îi spunem că nu e vina lui și că ne pare rău, e ca și cum am pus o greutate pe umerii lui dar apoi realizam și i-o dam jos!

Citește și sfaturile practice ale lui Mary Sheedy Kurcinka pentru situațiile în care copilul are o criză de nervi. Descarcă acum capitolul ”Crizele de furie”, din cartea ”Cum să crești un copil energic”. Acesta este disponibil AICI, iar cartea o puteți găsi în SHOP Totul despre mame.

Mai multe texte ale psihoterapeutului Vistiana Long găsiți AICI și AICI

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație