Unde-s mulţi puterea creşte?

unde-s-multi-puterea-creste-totul-despre-mame

Ce se întâmplă când copilul tău e înconjurat de persoane cu păreri diferite? Pe cine să asculte și pe cine nu?

Se spune că prea mult din orice strică. Și la fel se întâmplă și când avem de-a face cu prea multe păreri bine intenționate. O lege elementară (dar fundamentală) din fizică îți spune că forțele pozitive se resping, cam așa și când mama, tata, bunica și mătușa susțin, fiecare în parte, că dețin adevărul absolut și că tot ceea ce fac sau spun e spre binele copilului. Până la urmă, cine are, de fapt, dreptate? Mai mult, cine are ultimul cuvânt? Părinții, pentru că i-au dat naștere copilului? Bunicii, pentru că sunt mai în vârstă și – se presupune – cu o experiență de viață mai vastă? Mătușa, pentru că, oarecum, de la distanță, poate vedea întregul și emite păreri obiective? Copilul, pentru că până la urmă viața îi aparține și știe mai bine ca nimeni altul ce-i trebuie și ce nu?

Una peste alta, zicala „Unde-s mulți puterea crește” nu se probează când vine vorba de păreri diferite. 

Când „nu” e „da” sau chiar „poate”

Eu cred că fiecare în parte are bucățica lui de dreptate și fiecare în parte se înșală, în ciuda celor mai bune intenții. Să dăm un exemplu concret, zic: mama. Mama mea din dotare, proprie și personală. Încă din copilărie obișnuia să-mi închidă gura de fiecare dată când o deschideam, pe principiul: “Ce știi tu la vârsta asta?”. Motiv pentru care și acum mi se întâmplă să tac de prea multe ori când ar trebui să vorbesc, sau să spun o prostie tocmai de teama de a nu rosti pe gură exact ce gândesc, ca să nu fiu admonestată de persoane care-mi amintesc de atitudinea mamei vizavi de opiniile mele.

La extrema cealaltă, tata m-a încurajat întotdeauna să vorbesc mult. Mult și bine adesea, mult și prost uneori. “Las-o să spună ce-i trece prin minte! Trebuie să aibă tupeu, să facă față lumii ăsteia strâmbe și agresive în care trăim”. Motiv pentru care uneori vorbesc prea mult și îmi răzbun nervii pe cine nu trebuie – ați ghicit, pe cei dragi!

Mai târziu, când m-am măritat și am făcut copii, situația permanentă de “hăis” și “cea” a continuat. Ba chiar s-a accentuat. Am apelat adesea la serviciile mamei pentru a le crește pe cele mici. Iar circul ideilor contradictorii a continuat cu acrobații periculoase și salturi mortale de la trapez, fără plasă de protecție. Pe când mama insista de dimineața până seara să închidem toate geamurile și ușile din casă, să evităm s-o tragă curentul pe micuță, soțul le deschidea pe toate pentru a ajunge aerul curat la cea mică.

Dacă mama mă trimitea la Urgențe cu micuța dacă refuza o masă din trei, soacra mă invita s-o las nemâncată până când va accepta orice îi pun în farfurie. Dacă soțul mă sfătuia să o las să plângă în pătuț și, eventual, în camera ei, că altfel va dormi cu noi până la adolescență, eu o luam la pieptul meu și o alăptam la cerere sau la primul scâncet. 

Contestare humanum est

Mereu în casa noastră cineva își făcea un titlu de glorie din a contesta adevărul celuilalt. Dacă mama îmi sugera să le îmbrac cu trei cojoace (așa cum făcuse și cu mine, cu ani în urmă – dovadă stă o fotografie alb-negru, veche, în care port trei căciuli una peste alta și o șubă pe sub care mama îndesase te-miri-ce, din moment ce eu nu mai puteam apropia mâinile pe lângă corp), eu preferam să le îmbrac așa cum mă îmbrăcam și eu, și să renunț la fularul legat până sub ochi, pentru că știam că transpirația, în contact cu vremea rece de-afară, mai mult rău le-ar putea face. La fel s-a întâmplat și cu orele de somn, și cu activitățile extrașcolare și cu modalitățile de-a petrece timpul liber. De fapt, eu bănuiesc că era un fel de-a ne ciocni orbește orgoliile nemăsurate. 

Fiecare cu adevărul lui

Apoi, eu și tatăl minunatelor mele fetițe ne-am despărțit – imaginați-vă diferențele de opinii de-aici încolo! După un an în care am confuzat complet bietele copile, cu idei și acțiuni contradictorii, apele s-au așezat în urma unor sfinte reguli fără de care am constatat cu toții că nu se poate trăi. Chiar dacă nici acum nu suntem de acord unul cu acțiunile altuia, am înțeles că măcar un lucru putem face: să nu contestăm regulile celuilalt. Să le tolerăm. Când sunt la mine, cele mici se ghidează după un set de reguli, și tot așa fac când sunt la tatăl lor sau la bunici. Și toată lumea e, pe cât posibil, împăcată, dacă nu fericită.

Însă de departe cea mai prețioasă lecție pe care am primit-o vizavi de opinii contrare versus reguli de bun simț a fost de la fiica mea cea mare, Ioana. După divorț, vizitele la fast-food s-au înmulțit, iar Ioana și-a dublat greutatea în decurs de un an. Dintr-un țâr de copil, a devenit o preadolescentă durdulie, cu care nici ea, nici noi nu eram obișnuiți. Sunt convinsă astăzi că a folosit supraalimentarea ca pe un refugiu din calea schimbărilor din familie, care nu i-au picat deloc bine. Era atât de supărată la un moment dat, încât trecea la amenințări diverse dacă nu-i dădeam să mânânce cât și ce vrea. Până într-o zi, când a venit plângând și rugându-mă să-i impun limite. “Spune-mi tu ce și cât să mănânc, du-mă cu forța la sală. Spune-mi ce să fac!”. Ne-am îmbrățișat și mi-am dat seama în acel moment că micuța mea a înțeles singură ce e mai bine pentru ea.

Am tras și o concluzie: că în relația cu propriii copii trebuie să perseverezi și să ai răbdare. Nimeni nu le știe pe toate și ceea ce poate a mers la tine, la tata sau la bunica, nu e obligatoriu să meargă și la copilul tău. Îi poți da sfaturi, și, cu cât mai multe sfaturi, cu atât mai bine. Dar nu-i impune cu literă de lege adevărul tău. Și foarte important: nu te contrazice cu un alt adult în fața copilului. Nu va mai ști cui să-i dea dreptate și va sfârși prin a nu vă asculta pe niciunul, într-un gest de fronsă suprem. Îndrumă-ți copilul din umbră și lasă-i lui decizia finală – dacă ești un fin sfătuitor, vei vedea că va alege întotdeauna ce e mai bun pentru el.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație