Vârsta lui NU

8-9 ani, vârsta la care copiii îl iau pe NU în braţe. Din nou!

Ai un copil în clasele primare și ai impresia că nu te mai înțelegi cu el? NU-urile lui zilnice depășesc detașat DA-urile? Te întrebi ce urmează de acum încolo și cauți soluții pentru a trece cu calm peste momentele dificile? Ei bine, pentru început află că nu ești singura în această situație. Citește apoi sfaturile unei mame care se confruntă cu aceleași probleme ca tine!

Petrut, e ora de baie, intră la duş, te rog. – Nu!

Te rog să îţi duci ghiozdanul în cameră. – Nu!

Ajută-mă să pun masa. – Nu!

Vrei să mergem astăzi în parc? – Nu!

Ai avea chef să jucăm Monopoly? – Nu!

 

Vârsta de șapte ani sau desprinderea de fusta mamei

În copilărie aveam o carte: Fetiţa care l-a luat pe Nu în braţe. Probabil că vi-o amintiţi şi voi. Şi mai probabil este faptul că şi voi aveţi parte de aceeaşi reacţie „cocoşească” din partea copilului vostru care, ca şi al meu, are celebra vârsta de opt ani. De ce îi spun celebră? Pentru că opt vine după şapte, iar şapte ani este pragul care face trecerea între copilăria mică, perioada în care copilul este lipit de fusta mamei, şi perioada şcolară, sau preadolescența.

Pe scurt, am sentimentul că, de când a intrat la şcoală, băieţelul meu şi-a descoperit o nouă latură – aceea a bărbăţiei, a independenţei, a valorii de sine, a puterii de a face lucrurile să se întâmple după bunul său plac. Şi trebuie să vă mărturisesc că, deşi am momente în care simt că îmi pocneşte ceva în cap atunci când aud pentru a suta oară într-o zi NU!, mă surprind de multe ori afişând un zâmbet mândru. Da, sunt bucuroasă că am un copil liber, un copil care ştie că poate, un copil care are curaj să testeze limitele.

 

Şi totuşi, de ce spun copiii NU?

În perioada preadolescenței, comportamentele de împotrivire reprezintă o reacţie firească, la fel ca în preajma altei vârste celebre, cea de de doi ani, deloc întâmplător numite the terrible twos („teribila vârstă de doi ani”). Fie că aceste comportamente apar ocazional, fie că vorbim de o perioadă mai lungă de timp în care asistăm la astfel de răspunsuri, ele fac parte din „etapa afirmării de sine”, aşa cum o numesc specialiştii. Şi tot ei ne explică şi motivele din spatele lui NU:

– Copiii au nevoie să înţeleagă motivele ce justifică o regulă. Ei reanalizează deseori regula, ceea ce poate da reacţii diferite în fața aceleiaşi norme;

– Preadolescenţii simt nevoia specifică vârstei de a confrunta autoritatea (părinţi, profesori etc);

– Copiii au nevoie să testeze limitele ce li se impun;

– Unii copii au nevoie de a atrage atenţia părinţilor, nerespectarea regulilor asigurând rapid acest lucru.

Un răspuns pertinent şi de mare folos pentru mine în această perioadă (dificilă, ca să fiu sinceră) a venit tot din partea unui specialist. Iată cum explică aceste comportamente de revoltă dr. Speranţa Farca, psihanalist specializat în relația mamă-copil, în volumul său Cum întâmpinăm copilul ca părinţi, bunici, medici şi educatori, Editura Trei, 2010: „Orice alegere (pe care o face copilul) înseamnă un singur da şi infinite nu-uri pentru toate celelalte posibilităţi. Copilul îşi formează identitatea selectând din vasta ofertă doar ceea ce i se potriveşte. Numai că el nu ştie ce i se potriveşte până nu tatonează, până nu fantasmează variate alegeri. Pentru copil alegerea este limitativă, închizând posibilitatea altor oferte, în timp ce refuzul este doar o amânare a alegerii şi permite o mai bună evaluare. Refuzând oferta maternă, copilul experimentează detaşarea de aceasta. El alege calea spinoasă a independenţei şi a experienţelor proprii. Neascultarea, care îi permite copilului să <<se lovească cu capul de pragul de sus>>, este naturală, inevitabilă, dar şi benefică pentru dezvoltare. Ea este o atitudine sănătoasă ce arată o importantă forţa vitală şi o bună orientare către sănătate a copilului. Este totodată şi un indicator de sănătate pentru mediul afectiv unde creşte copilul”.

Intră în conversație