Al meu e mai puternic! Ba al meu!
Vă plac bătăile de câini? Dar luptele de cocoși? Ați crește un puișor de pitbull ca să-l aruncați în ring pe la trei ani, când e în deplinătatea forțelor sale fizice? Ați urla de pe marginea ringului când îi sfâșie urechea celuilalt pitbull? Nu prea? Așa mă gândeam și eu.
În schimb, văd tot mai mult promovate bătăile între copii. Pe astea nu le interzice nimeni, dacă nu se lasă cu sânge. Sunt bătăi pe care le ambalăm frumos, cu etichete precum „spirit competitiv”, „dorință de perfecționare” sau „dezvoltarea abilităților” de tot felul. Sunt acele bătăi în care îi antrenăm sacrificând dreptul copiilor la copilărie. Copii manierați pentru că nici nu mai apucă să se scobească în nas, prea prinși între programa de la școală și programul stabilit de părinți.
Sunt și eu vinovată
Scriu ideile astea fiind deplin conștientă că mi-am împins și eu copilul în ring de câteva ori. N-am ratat în clasa I – întâi! – nici un concurs școlar. L-am târât la preselecție la teatru. L-am dus la înot, la baschet, la taekwando. La matematică și la engleză. Nu la toate deodată. Pe rând. Dintre toate, a ales două: mate și înot. Asumate, făcute cu plăcere. (Partea cu matematica n-o înțeleg nici picată cu ceară, însă se pare că o învățătoare cu fler chiar poate sădi în sufletul copiilor dragostea pentru matematică atunci când o prezintă sub forma unor povești.) Anul trecut, când copilul a luat notă mică la un concurs, am reacționat urât. M-am supărat, mi l-am imaginat cioban, mi-am dat peste degete și m-am întrebat unde naiba greșesc. Privindu-l cum stă și se joacă liniștit în parc, mi-am dat seama că nu greșesc nicăieri. Doar că-l trimit la lupte și asta, din câte știu, e ilegal.
Diferența între luptă și competiție
Copiilor le place competiția și se nasc cu spiritul ei. Mă îndoiesc că este nevoie să îi asmuțim și mai tare unul asupra celuilalt. Cred, mai degrabă, că îi putem ghida spre competiția sănătoasă, frumoasă, fair-play. Nu spre cea care ne aduce medalii nouă, părinților. Nu am nevoie să-mi fac copii xerox după calificativele copilului ca să știu că e minunat. Și faptul că scrie niște compuneri oribile, pline de umor (involuntar) nu îl face mai puțin minunat, deși genetic ar fi trebuit să aibă oarecare aplecare spre litere. Nu trebuie să întreb un profesor dacă Tudor e OK. Știu asta și singură. Din afară, îmi sunt de folos sfaturi pentru cum pot să îl ajut acolo unde are nevoie. Însă dacă nu te ții departe de tentația de a-l arunca în „ring”, așa cum am făcut eu anul trecut, te poți trezi foarte ușor că stai pe margine și urli din toți rărunchii, mai rău decât un proprietar de câini de luptă. Îmi amintesc o emisiune despre concursurile de frumusețe pentru fetițele din America. Am văzut cu ochii mei mame obeze care înfulecau pe ascuns ciocolată și apoi își muștruluiau fiicele că tânjesc după o acadea. Cum să mănânce acadele când urmează să urce pe scenă și s-ar putea îngrășa?! Toate speranțele și aspirațiile personale proiectate pe umerii copilului te fac să te simți mai ușor. Nu mai e treaba ta să fii în față, acum ești antrenor, stai la adăpost. Faptul că îmi împing și susțin copilul să-mi ducă bătăliile mă face lașă. În schimb, mă face bun părinte să îl susțin în propriile vise. Care este posibil să nu aibă nici în clin, nici în mânecă cu ale mele.
Presiunea din jur
Sunt convinsă că nici un părinte care monitorizează cu nesaț notele copilului, laudele primite, diplomele câștigate nu o face cu rea-voință. Nici măcar derapajele dintre părinții care ajung să se urască reciproc și să se umple de obidă când alt copil se dovedește mai bun decât al lor nu sunt mai mult decât dovezi ale iubirii. Dar o iubire atât de greșit direcționată încât te ia cu fiori reci. Pentru că se întoarce asupra copilului ca o ghiulea de metal. Orice insucces apasă cu greutate dublă asupra minții și sufletului său: propria înfrângere plus reverberația înfrângerilor din trecutul adultului. Am auzit de-atâtea ori părinți povestind cu mândrie și extenuare câte ore petrece copilul la teme sau cum are doar FB-uri în carnet și de atât de puține ori despre cât de fericit, liber sau mulțumit de el însuși e copilul! Avem datoria să nu intrăm în competiție cu ceilalți părinți, prin intermediul copiilor noștri. E la îndemână, e simplu, dar nu e cinstit!
