Ce amintiri le lăsăm copiilor noștri?

Delia Grigoroiu
Amintirile copiilor nostri / Totul despre mame

Despre amintiri, grabă, liniște

Te-ai gândit vreodată la ce fel de amintiri îi lași copilului tău? Dacă sunt unele pe care ai vrea să le ducă mai departe cu el? Sau dacă sunt amintiri pe care nu vrei deloc să le pastreze? Știm, noi, părinții, oare, că atunci când ne creștem copiii, suntem responsabili de amintirile lor pe viață?

Hai mai repede, întârziem, grăbește-te!

Timp de câteva luni m-am tot auzit așa, cumva, din afară: „Hai mai repede, întârziem, haide măi copile, iar pierdem metroul. Și uite ce încet mergi, hai că am o ședință. Și hai mai repede ca să ajungem acasă că ești obosit.”

Așa sau pe pilot automat, zi de zi, mai ales în perioade când am un dead-line și abia aștept să îl las la grădiniță să mă grăbesc și eu.

Până când într-o zi am ascultat ce zic, era o zi mai puțin aglomerată, când puteam să lăsăm metrourile să plece fără noi, când puteam întârzia și eu și el la treburile noastre. În ziua aia, mergând agale unul lângă altul, copilul îmi zice:

„Știi, eu când o să fiu mare nu o să mă grăbesc. O să merg liniștit, așa cum merg acum cu tine.”

Mai târziu îi zice educatoarei:

„Îmi place chestia asta, să ne plimbăm liniștiți spre parc. Apoi, seară, ne întreabă: azi ne mai grăbim undeva?”

Nu-mi place deloc ce-i fac, îl încarc cu o presiune gravă care ne aparține nouă, părinților grăbiți. Îi pun în cârcă niște programe de lucru cu care el nu are de-a face, îl setez să fie social încă de prea mic și, în loc să îi explic timpul, îl fac să îl urască.

Nu-mi place deloc să știe că grabă e necesară, și nu vreau deloc să crească cu ideea că mama se grăbește să plece, tata se grăbește să ajungă acasă și că noi tot întârziem mereu pe undeva. Mi-ar plăcea să știe că timpul lui e prețios și că poate să facă ce vrea el cu el, mai ales acum, cât de mic. Mi-ar plăcea ca atunci când va crește mare să nu aibă amintiri legate de stresul de a ajunge undeva sau de a nu pierde ceva. Însă nu știu cum să nu o mai fac.

Mamă, cum e timpul? Și mâine e când ne trezim din noapte sau din somnul de prânz?

Copilul nostru de trei ani  a înțeles deja că graba=timpul săptămânii=zilele în care părinții merg la serviciu, iar statul acasă=vacanță=zilele în care părinții stau cu el. Probabil că așa am crescut și noi, însă eu nu îmi amintesc deloc că mama sau tatăl meu să stea cu ceasul sub ochi și să cronometreze timpul. Sau să ne grăbim undeva.

E drept, într-un oraș mic de privincie, în anii ’90 nu prea aveai unde să întârzii, totul era aproape de orice și drumurile mai mari de 30 de minute mi se păreau adevărate călătorii. Acum, orice drum de 30 de minute cu metroul e un drum aici, în zonă, însă pentru care trebuie să te grăbești mereu ca să nu întârzii. Aici, timpul nu stă, însă în mintea copiilor timpul are răbdare, fix ca în Moromeții.

Urmăriți numai mersul unui copil de 2 ani, drumul lui spre parc: dacă ar fi lăsat liber ar face o oră până la părculețul de peste stradă. Ar merge încet, cu grijă, cu atenție către tot ce întâlnește, cu comentarii asupra fiecărei vietăți pe care ar întâlni-o, s-ar uita la copaci, la cer, la soare, la nori, la ploaie, la zăpada.

Oare există vreo cale de mijloc în care să ne apropiem unii de alții și de ritmurile proprii? Putem să nu mai grăbim amintirile copiilor noștri?

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa