„Teoreticienii din domeniul psihologiei motivaţionale fac distincție între independență și autonomie. Un copil a cărui autonomie este sprijinită este cel căruia i se permite să acționeze conform propriilor interese și valori reale. Ceea ce este cu totul altceva decât încurajarea separării de părinți sau a eliberării de sub influența acestora. Unii tineri sunt foarte autonomi și sănătoși, fără să fie neapărat deosebit de independenți.”(Alfie Kohn, „Mitul copilului răsfățat”)
Sanda Watt a postat fragmentul ăsta pe Facebook şi m-a uns pe sufletul meu de mamă cloşcă. Am auzit des reproşuri la adresa relației mele intense cu copilul. Doarme cu mine, petrecem mult timp împreună şi mă declar ireversibil dependentă de respirația lui, de mirosul lui, de vocea lui. Ca o îndrăgosteală care durează de opt ani şi nu mai trece.
Cărțile lui Alfie Kohn se găsesc aici.
Îl privesc pierdută când pleacă la şcoală, când face teme, când urlă afară, cu băieții, când scrie mesaje pe telefon (o literă la trei secunde), când citeşte şi nu-şi dă seama că-şi mişcă buzele, când se joacă cu o şuviță de păr, la concentare maximă. Nu-l iubesc doar, îmi şi place de el.
De domeniul patologicului? Aşa să rămână!
Am mai auzit – în special de la oameni fără copii – că o astfel de dragoste este exagerată. Pe lângă strângerea de inimă pe care, inevitabil, o simt la genul ăsta de remarci, în sufletul meu ştiu sigur că totul se întâmplă aşa cum trebuie să se întâmple. Dar nu mi-am definit niciodată termenii foarte limpede.
E un copil autonom şi eu sunt o mamă autonomă. Ne descurcăm foarte bine unul fără celălalt, când avem nevoie s-o facem. Merge singur la şcoală, iese singur la joacă, înoată singur, se ceartă şi se împacă singur cu prietenii lui, are secrete. Rezistăm unul fără celălalt preț de o vacanță de două săptămâni, putem să şi dormim separat când situația o impune. Ne descurcăm amândoi pe cont propriu, însă ne place mai mult împreună. Aşa, claie peste grămadă. Relația asta „toxică” îl implică şi pe tac’su.
Dimineața, în weekenduri, suntem de cele mai multe ori toți la baie, împreună. Nu lipsesc nici cei doi câini. Doar hamsterul nu vine, probabil pentru că nu poate ieşi din cuşcă. Şi nu vă imaginați că avem vreo baie minune. E una obişnuită, de bloc comunist, în care ne înghesuim ca un puzzle. Unu’ face pipi, unu’ se spală pe dinți, unu’ se piaptănă, câinii dau din coadă. Autonom. Dar împreună. Acum ştiu cum să ne numesc.
Refuz să mă tratez
Şi e mai relaxant să pleci – când n-ai de ales – de lângă cineva care ştii că abia te aşteaptă să te întorci. N-ai senzația de nesiguranță pe care ți-ar lăsa-o cineva care se simte absolut OK cu absența ta. Pleci cu gândul că abia aştepți să te întorci. La noi în casă nimeni nu intră neobservat. Câinii dau din coadă, oamenii vin la uşă. Ne bucurăm unii de alții şi zău că n-o să-mi cer scuze pentru asta şi nici n-o să mă tratez.
Dacă pare comportament patologic, iată o patologie cu care eu trăiesc cu plăcere. Colcăiala asta sentimentală din casa mea e ce-mi dă energie pentru fiecare zi. Ca şi cum ne-am mufa unul la aura celuilalt, cuminți ca nişte telefoane la încărcat. Dacă unul are o suferință, ceilalți strâng din dinți şi produc un pic mai multă energie, până ne reglăm. Nu suntem independenți şi nici nu căutăm să devenim.
Autonomia cea mai frumoasă şi mai autentică se naşte tocmai din iubirea împărtăşită, cea care te lasă să o mai dai în bară cu inima uşoară pentru că ştii sigur că are cine să te ierte. Dimineața, când pleacă ăsta mic la şcoală, îi spun că o să-mi fie super dor de el şi îi văd zâmbetul mulțumit. Îi pică bine să ştie că i se duce dorul. Când era el mic cât un pui de mâță, era la modă să ai bebeluşi independenți.
Mie nu mi-a venit firesc treaba asta, aşa că am lăsat la o parte varianta spartană şi m-am luat după instinct. L-am lăsat pe pui să stea pe lângă mine cât a avut chef, să sugă noaptea cât şi când i-a priit, să se joace printre picioarele mele la bucătărie şi am scris mailuri serioase cu o singură mână, cealaltă fiind roasă de gingii inflamate. Mi-am ales joburi aşa încât să am mereu timp să-i pun pe ei pe primul loc. „Dar trebuie să te iubeşti şi pe tine…”, mi se spune. Păi, oameni buni, mă iubesc la nebunie tocmai pentru că sunt aşa!
Cărțile lui Alfie Kohn se găsesc aici.
