Fals ghid de bune maniere

TOTUL DESPRE MAME

Un mini-ghid pentru părinţii care au uitat ce înseamnă să fii copil

Curăţenia de sărbători m-a făcut să regăsesc prin rafturile din bibliotecă un ghid al bunelor maniere, frumos cartonat şi atent scris. L-am răsfoit curioasă, pentru a vedea cât de bine mai ştiu care e ordinea tacâmurilor la masă şi alte detalii de acest fel.

Dând pagină după pagină am observat că, deşi erau trecute câteva paragrafe lunguţe cu privire la modul în care adulţii trebuie să se poarte cu cei mici, conţinutul acestora ţinea mai mult de crearea unei forme, nu şi a unui fond. Deși cred că autorul a avut cele mai bune intenţii, ce-ar fi dacă altcineva ar scrie un ghid facil de citit, în care să li se explice părinţilor cum să contureze fondul? Pentru că, deşi e adevărat că regulile de politeţe contează şi pot fi un sediment din care să se întindă alte ramificaţii importante în viaţa ulterioară de adult, ele nu sunt totul în existenţa noastră pe Terra.

Ce contează cu adevărat?

Mult mai important este să nu pierdem din vedere faptul că n-ar trebui să creştem nişte copii oglindă a copilului ideal din 2015, care să se achite onorabil de rolul de „copii cuminţi, drăguţi, liniştiţi, maleabili şi ascultători”. Copiii sunt, la fel ca adulţii, oameni cu temperamente şi personalităţi diferite, care nu încap în nişte matriţe. .

E adevărat că responsabilitatea formării unui om este infinit mai mare în cadrul relaţiei părinte – copil, dar de ce pretenţiile sunt exagerat de ridicate când e vorba despre o gâgâlice de om?

Ghidul părintelui-om

Revenind la ghidul care ar putea să traseze fondul, mi-e clar că acesta ar trebui tipărit în mai multe ediţii revăzute şi adăugite. O primă variantă ar fi una în care accentul să fie pus pe libertate, bun-simţ, respect, seriozitate şi mult râs. Eu n-aş vrea să am nişte copii care să ştie doar să mulţumească ca la carte sau să se ridice mereu la înălţimea unor etichete. N-aş vrea să fie încorsetaţi în acţiuni generatoare de fapte de non-ruşine, dacă a asculta ocazional muzică puţintel mai tare decât de obicei şi a tropăi viguros prin casă înseamnă că-ţi faci părinţii de ruşine. Mi-aş dori să ştie că respectul pe care mami şi tati îl au faţă de alţi adulţi este identic cu respectul pe care îl au faţă de ei, că oricine merită să i se întâmple ceva frumos în viaţa asta, că eşecul personal nu e un capăt de ţară şi că o familie fără râsete îşi pierde muzica.

Şi mi-aş mai dori ceva. Ca atunci când modelăm cu cele mai gingaşe, dar precise gesturi lutul din care sunt creaţi copiii noştri să ne modelăm şi pe noi înşine.

Când întărim încrederea în puterile şi în capacitatea lor permanentă de evoluţie şi de schimbare, să sculptăm aceleaşi calităţi şi în interiorul nostru.

Când le arătăm că a iubi până la ultima picătură nu ne secătuieşte, ci ne umple sufletul şi mintea de bătăi interminabile de aripi de fluture, să vedem că acea cadenţă ne animă şi nouă viaţa.

Iar când le explicăm faptul că împărţirea bunătăţii cu mâinile, cuvintele şi privirea se poate face oricând şi către oricine, să multiplicăm fără să stăm pe gânduri poezia rostită, indiferent dacă ni se întoarce măcar 1% din bunătatea replicată.

Şi-atunci vom şti că oamenii pe care i-am crescut vor şti la rândul lor să crească alţi oameni, la fel de buni, frumoşi, valoroşi şi veseli. La fel ca noi.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa