Pedepsiți prin recompense?

Raluca Dumitrică
Alfie Kohn despre recompense/Totul despre mame

O conversaţie despre recompense între Alfie Kohn și Ron Brandt

Potrivit lui Alfie Kohn, autorul cărţii „Punished by Rewards”/”Pedepsiți prin recompense” , disponibilă aici, atât recompensele, cât şi pedepsele sunt metode de manipulare a comportamentului, care distrug orice potenţial de învăţare adevărată. În locul recompenselor și al pedepselor, autorul american pledează pentru oferirea unui curriculum motivant şi a unei atmosfere plină de grijă faţă de copii, astfel încât aceştia „să se poarte aşa cum le dictează dorinţa lor naturală de cunoaştere”.

Ron Brandt: Alfie, noi, pedagogii, folosim destul de mult pedeapsa, dar ne-am dat seama că aceasta nu este o motivaţie foarte eficientă. Am fost convinşi, însă, că e mult mai bine să folosim recompensele. Dar acum vii tu şi ne zici că până şi acest lucru este greşit. De ce?

Alfie Kohn: În primul rând, să ne asigurăm că suntem de acord în ceea ce priveşte prima premisă, şi anume că pedeapsa este distructivă. Mulţi oameni par să creadă că dacă îi spunem „consecinţă” sau îi mai adăugăm şi „logică”, atunci totul e în regulă. „Consecinţele logice” sunt exemplificarea a ceea ce eu numesc „pedeapsă mai uşoară”, adică o modalitate mai blândă de a face lucrurile pentru copii, în loc de a coopera cu ei.

Acestea fiind spuse, voi trece la recompense. Şi recompensele, şi pedepsele sunt nişte mijloace de a manipula comportamentul. Ele sunt două forme de a face lucruri pentru studenţi. Şi în această măsură, toate studiile care spun că este contraproductiv să le spui studenţilor „fă asta sau o să ţi se întâmple aşa ceva”, se aplică şi în cazul „fă asta şi vei primi lucrul ăla”. Cercetătorii Ed Deci şi Rich Ryan de la Universitatea din Rochester au dreptate atunci când spun că recompensele sunt „control prin seducţie”.

R.B.: Aşadar tu spui că recompensele sunt la fel de nocive ca pedeapsa.

A.K.: Pe lângă faptul că au capacitatea de a controla, acestea au toate şansele să se transforme într-o metodă de evitat pe termen lung. Motivul este că în timp ce elevii ar dori cu siguranţă să primească o răsplată, pizza, bani sau buline colorate, nimeni nu se bucură de faptul că lucrurile pe care ni le dorim cel mai mult sunt utilizate drept pârghii de control al propriului nostru comportament. Deci, este meritul rasplatei – „fă asta şi vei primi aia” – care duce la statutul său punitiv pe termen lung.

R.B.: Vrei să spui că această situaţie se aplică chiar şi copiilor care găsesc cu uşurinţă satisfacţii din efectuarea unui anume lucru?

A.K.: Recompensele dăunează cel mai mult intereselor atunci când sarcina este deja intrinsec motivantă. Lucrul ăsta se poate întâmpla pentru că există atât de mult interes care se pierde atunci când sunt introduse motivaţiile extrinseci; dacă faci ceva plictisitor, nivelul de interes pot fi deja la fundul sacului.

Cu toate acestea, asta nu ne dă dreptul de a ne trata copiii ca pe nişte animale de companie atunci când sarcina este neinteresantă. În schimb, trebuie să examinăm sarcina în sine, conţinutul curriculum-ului, pentru a vedea cum se poate face mai interesant. De altfel, una dintre concluziile cel mai bine studiate în psihologia socială este că, cu cât răsplăteşti mai mult pe cineva pentru a face ceva, cu atât va fi mai mic interesul pe care persoana aceea va tinde să-l aibă în zona cu pricina.

R.B.: În „Pedepsiți prin recompense” citezi o mulţime de studii în legătură cu astfel de teorii. Înţelegem că acest lucru nu e doar opinia ta.

A.K.: Aşa este. Există cel puţin 70 de studii care arată că motivatorii extrinseci, inclusiv nota 10, uneori lauda şi alte recompense, nu sunt doar ineficienţi pe termen lung, dar sunt contraproductivi în ceea ce privește lucrurile care ne preocupă cel mai mult: dorinţa de a învăţa, angajamentul faţă de valorile bune etc. Un alt grup de studii arată că, atunci când oamenilor li se oferă o recompensă pentru a face o sarcină care implică un anumit grad de dificultate sau de creativitate (ori pentru a o duce cu bine la sfârşit), ei vor tinde să facă o muncă de calitate mai scăzută decât cei cărora nu li se oferă nici o răsplată.

R.B.: Chestiunea aceasta pare total diferită de experienţa noastră de zi cu zi. Toată lumea e obişnuită cu obţinerea de recompense şi cu oferirea lor. Ca educatori, credem că a oferi recompense e varianta corectă; copiii care fac lucruri bune merită să fie răsplătiţi.

A.K.: Ceea ce merită copiii este o programă şcolară interesantă şi o atmosferă plină de grijă faţă de ei, astfel încât ei să se poarte conform dorinţei lor naturale de a şti. Nici un copil nu merită să fie manipulat cu motivaţii extrinseci, astfel încât să se conformeze dorinţelor altora.

Este remarcabil cât de des educatorii folosesc cuvântul „motivaţie”, atunci când ei se referă, de fapt, la ascultare. Într-adevăr, unul dintre miturile fundamentale în acest domeniu este că este posibil să motivezi pe altcineva. Ori de câte ori vedeţi un articol sau un seminar numit „Cum să vă motivaţi elevii”, vă recomand să-l ignoraţi. Nu poţi motiva o altă persoană, iar să pui problema în acest mod garantează, practic, utilizarea dispozitivelor de control.

Mai mult decât atât, motivaţia este ceva cu care copiii se nasc. Nu trebuie să mituim un copil mic ca să ne arate cum se poate număra până la o mie de milioane sau cum se interpretează semnele de pe marginea drumului. Dar cercetările ne arată că pe la mijlocul sau cel mai sigur pe la finalul şcolii primare, această motivaţie intrinsecă începe brusc să-şi piardă din avânt, printr-o coincidenţă extraordinară, în jurul momentul în care notele încep să-şi facă simţită prezenţa.

R.B.: Desigur, este nerealist să ne aşteptăm ca toţi copiii să găsească toată programa şcolară intrinsec motivantă. Există unele lucruri la care copiii trebuie doar să muncească mai mult, nu-i aşa?

A.K.: Ei bine, sunt şanse mai multe ca un copil dotat să fie mai interesat de anumite lucruri decât alţii, dar nu vorbim situaţii în care pedagogul scrie ceva pe tablă, iar copiii sar în sus de bucurie şi spun „mamă, de-abia aştept să fac problema asta!”

Predarea cu talent implică facilitarea procesului prin care copiii vin să se confrunte cu idei complexe, iar acele idei, aşa cum ne-a spus John Dewey, trebuie să decurgă în mod organic din interesele reale şi preocupările copiilor. „Care e mai mare, 5/7 sau 9/11?” Răspunsul corect este „Cui îi pasă?” Dar copiilor le pasă foarte mult despre cât de repede cresc ei, iar dacă folosim acest unghi de abordare, traducerea vârstei lor în fracții, acestea devin interesante pentru majoritatea copiilor. „Care este diferenţa dintre o comparaţie şi o metaforă?” Acelaşi răspuns; câtorva membri ai speciei noastre li s-ar părea că distincţia este intrinsec motivantă, dar copiii sunt foarte interesaţi să scrie o poveste despre dinozauri sau despre modul în care o navă spaţială îi duce departe. În contextul unei sarcini care contează pentru studenţi, abilităţile specifice la care ţinem pot fi predate în mod natural, fără linguşiri, fără jocuri şi, mai presus de toate, fără a le oferi copiilor mici recompense pentru a face ceea ce le spunem.

R.B.: Permite-mi să te întreb despre laudă, care e un cuţit cu două tăişuri, pentru că nu este o recompensă tangibilă. Dacă i-aş spune unuia dintre membrii echipei mele că el sau ea a făcut o treaba foarte bună într-un anumit domeniu, înseamnă că eu îi acord o recompensă în acel moment?

A.K.: Aceasta este o întrebare interesantă şi mi-aş dori ca mai multe cadre didactice să pună această întrebare, indiferent de răspunsul final.

Feedback-ul pozitiv, care este perceput ca informaţie, nu este, în sine, distructiv şi, într-adevăr, poate fi destul de constructiv, educaţional vorbind. Şi încurajarea, adică procesul de a-i ajuta pe oameni să fie valorizaţi, astfel încât interesul lor într-o sarcină să fie mărit, nu este un lucru rău. Dar cele mai multe laude administrate copiilor se prezintă sub forma unei recompense verbale, care poate avea acelaşi impact distructiv ca alte recompense: are o componentă de control, distruge relaţia dintre adult şi copil, dar şi dintre copil şi colegii lui, şi subminează interesul pentru sarcina în sine.

Nu este o coincidenţă faptul că programele de disciplină coercitivă se bazează în mare măsură pe obţinerea de ascultare cu ajutorul unei laude exagerate. Un exemplu tipic este profesorul de şcoală elementară care este învăţat să spună, „Mie îmi place modul în care Cecilia stă atât de frumos şi de liniştită, gata de lucru”. Eu am mai multe obiecţii cu privire la această practică.

R.B.: De ce?

A.K.: În primul rând, profesorul nu i-a făcut Ceciliei niciun favor. Vă puteţi imagina alţi copii care vin după ea în clasă şi o strigă domnişoara tocilară „frumoasă şi liniştită”.

În al doilea rând, profesorul a făcut dintr-o experienţă de învăţare o goană după triumf. A introdus concurenţa în sala de clasă. I-a dat naştere unui concurs al cărui scop e de a vedea cine e cel mai frumos, mai liniştit copil, iar cei care nu sunt aşa sunt perdanţi.

În al treilea rând, aceasta este o interacţiune fundamental frauduloasă. Profesorul pretinde că vorbeşte cu Cecilia, dar ea e folosită pentru a manipula comportamentul celorlalţi oameni din sală. Nu mai spun că acest comportament faţă de alte fiinţe umane nu e absolut deloc frumos.

În al patrulea şi poate cel mai important rând, eu vă rog să reflectaţi asupra celui mai important cuvânt din această expresie. Cred că este mie. Chiar dacă o astfel de practică „funcţionează”, ea a funcţionat doar pentru a o face pe Cecilia şi pe alte persoane care ne urmăresc să fie preocupaţi de ceea ce eu cer, indiferent de motivele pe care s-ar putea sau nu să fi le avut pentru a-i cere ei să facă aşa ceva. Cecilia nu este ajutată absolut deloc să reflecteze asupra modului în care experienţa ei afectează alte persoane din cameră sau ce fel de persoană vrea să fie.

În această privinţă, îmi place să mă gândesc la întrebările pe care copiii sunt încurajaţi să le ceară în diferite săli de clasă. Într-una dominată de consecinţe, copiii ajung să gândească: „Ce vor de la mine şi ce se va întâmpla cu mine dacă nu fac lucrul acela?” Într-o clasă orientată spre răsplată, inclusiv într-una caracterizată de laudă, copiii ajung să întrebe: „Ce vor de la mine şi ce voi primi pentru a face lucrul acela?” Observaţi cât de fundamental similare sunt cele două întrebări, şi cât de radical diferite sunt de întrebările: „Ce fel de om vreau să fiu?” sau „Ce fel de sală de clasă vrem să avem?”

R.B.: Ce zici de elevii cu rezultate mai puţin bune? Mulţi pedagogi cred cu tărie că aceştia au nevoie de mai multă laudă decât alţi copii. Ei au nevoie să fie lăudaţi chiar şi atunci când fac cel mai mic progres.

A.K.: Cercetările nu sprijină ideea că lăudarea copiilor pentru a urca câte puţin pe scara construită de adulţi îi ajută să-şi dezvolte un sentiment de competenţă. E adevărat că lăudarea reuşitei unor sarcini relativ uşoare transmite mesajul că acest copil nu e prea inteligent. Mai mult decât atât, copiii nu sunt ajutaţi să găsească materialul în sine important sau interesant în cazul în care sunt lăudaţi pentru a face asta. În general, cu cât copiii ajung să facă ceva pentru a primi la schimb o recompensă, materială sau verbală, cu atât mai mult veţi vedea o diminuare a interesului data viitoare, când reiau sarcina. Acest lucru poate fi explicat parţial prin faptul că lauda, la fel ca alte recompense, este în cele din urmă un instrument de control, şi, de asemenea, prin faptul că, dacă eu laud sau recompensez un elev pentru a face ceva, mesajul pe care-l deduce copilul este că „lucrul ăsta e ceva ce eu n-aş prea face, altfel ei nu m-ar mitui să-l fac”.

R.B.: Ceea ce spui tu nu va fi uşor de acceptat de către cei mai mulţi oameni. Pare a fi total împotriva experienţei noastre de zi cu zi.

A.K.: Da şi nu. De exemplu, părinţii vin la mine şi spun lucruri de genul: „Știi, e ciudat că spui acest lucru, pentru că doar ieri i-am cerut copilului meu să strângă masa după cină şi mi-a spus ce-ai de gând să-mi dai ca să fac asta?” Ce mi se pare incredibil nu este ceea ce a spus copilul, ci că părintele îmi cere să-i compătimesc pe aceşti copii de azi. Ceea ce vreau să întreb este: „unde crezi că a învăţat copilul acest lucru?” Şi dacă eu întreb aşa ceva, oamenii înţeleg.

Există chiar şi unele cercetări în Missouri care arată că, atunci când studenţii au fost întrebaţi „Credeţi că recompensele duc la un interes mai mare sau mai mic într-o sarcină?”, ei au răspuns greşit. Dar, de îndată ce au fost explicate rezultatele cercetării, toată lumea a spus „O, da, am ştiut asta”. Mulţi oameni au făcut ceva la un moment dat doar din plăcere, până au început să fie plătiţi pentru a face acel lucru, după care nici nu le-ar mai fi dat prin cap să reia aceeaşi activitate fără a fi remuneraţi. Fenomenul prin care motivatorii extrinseci duc la evaporarea motivaţiei intrinseci nu se află la colţ, dar nici nu este atât de departe de conştiinţă.

R.B.: În pofida tuturor acestor chestiuni, există şi moduri diferite de a percepe lucrurile. De exemplu, mie-mi place când oamenii mă recunosc pentru o realizare de un anumit fel.

A.K.: Da, desigur. Cu toţii vrem să fim apreciaţi, încurajaţi şi iubiţi. Întrebarea este dacă această necesitate trebuie să ia forma a ceea ce de multe ori arată ca o bătaie condescendentă pe cap şi rostirea cuvintelor „Aşa, băiatu’”, la care cred că răspunsul cel mai logic este „Ham!”

Acum, eu ştiu o mulţime de adulţi care sunt dependenţi de laudă: din păcate, nu pot să se gândească la valoarea propriilor lor activităţi, acţiuni şi produse şi sunt extrem de dependenţi de altcineva pentru a le spune că au făcut o treabă bună. Aceasta este concluzia logică a faptului că au fost scăldaţi în laudă ani de zile. Dar poate că există o cale mai puternică şi mai respectuoasă de a împărtăşi părerea cuiva decât lucruri care echivalează cu o recompensă verbală.

Sunt umit de profesorii care îmi repetă constant că eu nu înţeleg din ce fel de medii provin copiii aceştia, ce origine au ei şi că se trag din familii lipsite de iubire, uneori brutale, iar eu vin şi le spun lor să nu-i laude. Corect, eu le spun „Da, nu-i lăudaţi!” Ceea ce le lipseşte acestor copii este sprijinul, încurajarea şi iubrea necondiţionate. Lauda nu este doar diferită de toate astea, este opusul lor. Lauda este „dansează pe muzica mea şi doar atunci o să-ţi spun ce treabă bună ai făcut şi cât de mândru sunt de tine”. Şi asta poate fi problematic. Desigur, cu feedback pozitiv, este o chestiune de nuanţă, de accent şi de punere în aplicare. Nu este şi cazul bulinelor colorate, al batoanelor de ciocolată şi al notelor de 10, care cred că sunt în mod inerent distructive.

Unul dintre miturile fundamentale pe care le avem în capul nostru este că există această singură entitate numită „motivaţie”, cu care care omul poate fi mai mult sau mai puţin înzestrat. Şi, desigur, ne dorim ca cei mici să aibă mai multă motivaţie, aşa că le oferim note de 10, laude şi pizza. Adevărul este că există calitativ diferite tipuri de motivaţie. Nu trebuie să ne mai punem întrebări de genul „cât de motivaţi sunt elevii mei?”, ci să aducem în discuţie chestiuni precum „cum sunt elevii mei motivaţi?” Tipul de motivaţie provocat de stimulente extrinseci nu este doar mai puţin eficient decât motivaţia intrinsecă; el ameninţă să erodeze acea motivaţie intrinsecă, acel entuziasm cu privire la ceea ce face cineva.

R.B.: Şi atunci, ce propui în loc?

A.K.: Uneori vorbesc despre cei trei parametri motivaţionali. Primul este conţinutul. Pentru mine este mult mai puţin interesant dacă un elev a învăţat ceea ce trebuia decât întrebarea „i-a fost dat copilului ceva care să merite să fie învăţat?” Iar, dacă mă întrebaţi pe mine ce se poate face cu un copil care este catalogat ca fiind „în afara sarcinii”, una dintre expresiile mele preferate, primul meu răspuns va fi „ce este sarcina?” Dacă îi puneţi să facă porcării, da, va trebui să-i mituiţi pentru a face acest lucru. În cazul în care copiii trebuie să completeze la nesfârşit în spaţiile libere de pe exerciţii, nu vom scăpa de recompense sau de ameninţări prea curând.
Al doilea parametru este comunitatea: acest lucru se rezumă nu numai la învăţarea prin cooperare, dar şi la ajutarea copiilor să simtă că fac parte dintr-un mediu sigur, în care sunt liberi să ceară ajutorul, în care ajung să aibă grijă unul de altul, spre deosebire de situaţiile în care trebui să fie manipulaţi ca să le transmită şi altora din cunoştinţele lor sau pentru a nu fi răutăcioşi. În acest sens, o parte din eforturile extraordinare de a crea comunităţi de îngrijire e făcută de Centrul de Studii de Dezvoltare din Oakland, California.
Cel de-al treilea parametru este alegerea: să te asiguri că elevilor li se cere să se gândească la ceea ce fac şi la cum fac lucrul respectiv, cu cine şi de ce. Copiii învaţă să facă alegeri bune, nu urmând nişte direcţii, ci făcând alegeri.

Arătaţi-mi o şcoală în care cei trei parametri sunt la loc de cinste, în care elevii lucrează în echipă într-un mediu ocrotitor, unde sunt trasate sarcini interesante la a căror alegere chiar copiii au un cuvânt de spus şi vă voi arăta un loc unde nu e nevoie să folosiţi pedepse sau recompense.

Interviu derulat în cadrul Conferinţei Anuale ASCD, Association for Supervision and Curriculum Development, derulată pe 27 martie 1995, în San Francisco.
Copyright: ASCD/1995, traducere de Raluca Dumitrică cu permisiunea lui Alfie Kohn. Articolul original a apărut aici.

Alfie Kohn se va afla pe 16 și 17 martie 2019 pentru a patra oară în România pentru a susține o nouă serie de conferințe, în București și Cluj. Conferința ”De la pedepse si recompense la cooperare și colaborare” este organizată de TOTUL DESPRE MAME cu sprijinul Transylvania College și Asociația pentru Comunicare Nonviolentă. Detalii AICI.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa