Copiii şi animalele: cât de periculos este părul de animale

Ce se întâmplă dacă cei mici înghit fire de păr din blana pisicii sau a câinelui?

Trebuie să renunţi la animalul de companie al familiei atunci când apare un bebeluş?

Avem şi câine, avem şi copil. În ordinea asta au intrat în familie. Şi am auzit de nenumărate ori că suntem inconştienţi că i-am lăsat să crească împreună. Că cel mic va avea de suferit din cauza asta. Dar totuşi, ce bine că nu avem pisică! Atunci chiar că ar fi fost rău, rău de tot. Cum, de ce? Păi, eu nu am auzit că părul de pisică poate ajunge în plămâni, în ficat, pe creier sau că poate să se facă ghem în stomac şi să blocheze totul pe acolo? Ba da, am auzit, încă de atâtea ori că aş putea chiar să încep să şi cred asta. Doar că lucrurile nu stau deloc aşa.

Ce se întâmplă dacă înghiţi păr?

Aceasta este, cred eu, cea mai mare temere a unor viitori părinţi, actuali posesori de animal de companie. Sau invers, după caz. Ce se întâmplă dacă cel mic va înghiţi un fir de păr? Şi cu siguranţă că o va face, mai ales atunci când va porni în patru labe prin casă. Răspunsul este: nimic.

Părul de animale este aproape identic cu cel uman, având aceeaşi compoziţie chimică şi fiind făcut dintr-o proteină numită keratină. Aceasta nu poate fi digerată de om (de nici un mamifer, de altfel). Astfel, ca urmare a rezistenţei la acţiunea enzimelor digestive, în cazul în care este înghiţit, părul este eliminat în scaun. Şi ar fi nevoie de smocuri întregi de păr înghiţite pentru a se face ghem în stomac şi pentru a bloca tractul digestiv. (Apropo, în literatura medicală există cazuri de persoane care au trebuit operate din cauza unui ghem de păr format în stomac. Dar acestea sufereau de o boală psihică extrem de rară, numită tricofagie, ce le determina să-şi mânânce propiul păr, zilnic, timp de ani de zile, până să ajungă la operaţie.)

Mitul firului de păr ajuns în ficat

Şi nu, firele de păr nu pot ajunge altundeva decât în stomac. În cultura populară există multe poveşti de persoane care au fost la un pas de moarte din cauza unui fir de păr care le-a ajuns în plămâni, ficat sau creier. Şi ceva adevăr există în spatele acestor poveşti. Doar că este vorba despre un parazit care îşi face drum spre aceste organe şi care poate fi luat de pe blana animalelor nedeparazitate, şi nu despre firul de păr efectiv. Boala se numeşte chist hidatic şi este produsă de larva unui parazit (Echinococcus granulosus) care poate trăi în intestinul câinelui. Ouăle parazitului sunt eliminate împreună cu fecalele animalului şi contaminează foarte uşor mediul, depunându-se pe plante, fructe, legume, în praful de pe jos, pe blana câinelui sau pe orice alte suprafeţe. Îmbolnăvirea se poate face astfel fie direct prin contactul cu animalul infectat, fie indirect prin înghiţirea ouălor de pe fructe sau legume insuficient spălate.

Totuşi, atât timp cât animalul este deparazitat conform schemei recomandate de veterinar, şansele apariţiei chistului hidatic sunt inexistente. Mai mult, pisicile nici măcar nu pot transmite boala oamenilor, ci doar şoarecilor.

Chistul hidatic apare în special în ficat, dar poate să apară şi în plămân, creier sau chiar în os. Acesta este deci adevărul de la care a pornit mitul firului de blană ajuns pe te miri unde prin organism.

Alergiile la părul de animal

Animalele de companie pot totuşi reprezenta o problemă de sănătate în cazul în care copiii sunt alergici la ele. De fapt, alergia nu e la blana animalului, ci apare din cauza unei proteine prezente în saliva, urina, fecalale sau pielea descuamată (mătreaţa) câinelui sau a pisicii. Cele mai comune alergii sunt cauzate de proteina Fel d1 în cazul pisicilor şi Can f1 şi Can f2 în cazul câinilor. Simptomele alergiilor la animale includ probleme respiratorii, congestia nazală, strănut, tuse, nas sau ochi care curg, respiraţie şuierătoare (wheezing), scărpinat, apariţia pe piele a unor eczeme sau urticarii. Reacţiile alergice apar atunci când sistemul imunitar identifică incorect agenţi alergeni, cum ar fi particulele de pe pilea descuamată a animalelor, lansând în organism o reacţie extremă.

Problema cu alergia la animale este că aceşti agenţi alergeni pot rămâne în aer cu lunile şi aderă la orice suprafaţă, inclusiv pereţi, haine, mobilă etc. În general, copiii care au în familie cazuri de alergie la animale au şanse mai mari să fie la rândul lor alergici.

O altă problemă legată de animale şi copii este că alergenii specifici pot declanşa crize puternice de astm, dacă cei mici suferă deja de această problemă. În plus, animalele transportă în blana lor inclusiv alergeni din alte surse, cum ar fi praful sau polenul, iar în spaţii închise, o persoană cu astm va resimţi acest lucru.

Sistem imunitar mai puternic

Pe de altă parte, mai multe studii au remarcat că acei copii care cresc alături de animale au un sistem imunitar mai puternic şi au şanse mai mici să sufere de infecţii respiratorii sau infecţii ale urechii în primul an de viaţă. În plus, şansele să dezvolte alergii la alţi factori din mediu sunt considerabil mai mici faţă de copiii care cresc fără animale de companie. Medicii nu au reuşit să explice mecanismul din spatele acestui fenomen, studiile bazându-se pe corelaţii. Dar se presupune că are legătură cu faptul că, prin contactul cu un animal, sistemul imunitar este ajutat să se maturizeze, ceea ce duce la un răspuns imunologic mult mai adecvat atunci când copilul intră în contact cu microbii.

Intră în conversație