Cum să îi ajutăm pe copii să se joace armonios împreună

gândirea creativă

Să ridice mâna cine nu a simţi că îi fuge pământul de sub picioare atunci când şi-a văzut propriul copilul cum smulge o jucărie din mâna altui copil, cum îmbrânceşte un copilaş mai mic sau îl muşcă pe altul. Să ridice mâna şi cine nu a plecat de la locul de joacă ţinând în braţe un copil urlător pentru că fost pălmuit sau împins. Nu vedem nicio mână ridicată, aşa că sfaturile noastre vă vor fi cu siguranţă de ajutor.

Atunci când tu şi copilul tău vă alăturaţi unui grup sau spaţiu de joacă apar de regulă nişte probleme inevitabile: disputele pentru jucării, comportamentul agresiv sau, din contră, comportamentul retras şi timid. Dacă voi, părinţii, aţi discutat şi aţi convenit asupra unor reguli comune, atunci aveţi şansa de a vă sprijini unii pe alţii atunci când apar diverse situaţii mai mult sau mai puţin conflictuale. Nu este uşor să iei decizii corecte atunci când la mijloc sunt sentimente puternice, iar noi, părinţii, tindem să ne învinovăţim pentru comportamentele nedorite ale copiilor noştri. Aceste reguli stabilite de comun acord cu ceilalţi părinţi au rolul de a trasa o direcţie de rezolvare a unei probleme, înainte ca problema în sine să se fi ivit.

 

Iată câteva sugestii:

Comportamentul agresiv

Acesta implică situaţii în care un copil îl brutalizează pe altul sau îi oferă îmbrăţişări nu tocmai dorite.

Copiii nu vor cu adevărat să îşi facă rău unul altuia. Ei devin insensibili doar atunci când sunt plini de tensiune şi teamă. Dacă acţionezi înainte să se petreacă vreun incident, sau dacă previi o situaţie pe care cel mic nu a gândit-o foarte bine, copilul nu va mai ajunge în situaţia în care să se simtă vinovat pentru că a rănit pe cineva, şi va fi determinat, cel mai probabil, să se elibereze în alt mod de sentimentele negative ce l-ar fi împins spre un comportament neadecvat.

Aceste sentimente de durere trebuie să fie exteriorizate înainte ca cel mic să se poată relaxa. Atunci când un copil nu este învinovăţit pentru că plânge sau are o criză de furie şi se poate exprima astfel, el va dezvolta capacitatea de a-i înţelege mai bine pe ceilalţi copii din jur şi să se joace frumos.

După câteva întâlniri, părinţii, în general, îşi dau seama care sunt copiii cu tendinţe agresive şi care sunt stimulenţii care trezesc asemenea reacţii. Ar fi bine dacă s-ar stabili, cu fiecare întâlnire, care dintre părinţi va prelua rolul de supraveghetor. Adultul în cauză va trebui să fie foarte atent, pregătit pentru orice „drob de sare”. Este o măsură de siguranţă mult mai potrivită decât speranţa că incidentele nu vor avea loc.

Supraveghetorul trebuie să se plaseze într-o zonă de unde poate observa în detaliu ce se întâmplă şi, în cazul în care va fi nevoie să intervină, să o poată face imediat, ferm şi cu blândeţe.

Când un act agresiv este oprit de un adult aflat în imediata vecinătate a incidentului, respectiva persoană ar trebui să se apropie de copilul respectiv, să îi ofere contact vizual, încredere şi înţelegere, în aşa fel încât cel mic să nu se simtă jignit, ci doar ascultat, înţeles şi îndrumat. Când i se spune ceva de genul „Nu te pot lăsa să îl loveşti pe Ionuţ”, trebuie să perceapă mesajul pe un ton drăgăstos, ca atunci când îi este spus că este iubit. Dacă în acest punct copilul vrea să meargă la părinţii lui, ar trebui să fie lăsat să se ducă. Dacă niciunul din părinţii copilului nu este de faţă, adultul care a intervenit poate juca în continuare rolul de mediator protector. O repriză sănătoasă de plâns sau o mică criză de isterie alături de un adult responsabil poate face minuni, spre mirarea multora. Ca şi adulţii, inclusiv copiii au nevoie să se descarce nervos, iar plânsul este cel mai natural mijloc pentru a face acest lucru.

 

Comportamentul retras şi timid

Acesta implică situaţii în care copilul se menţine în afara unui grup, stă pe bancă, la margine, preferând să se joace singur, în legea lui, fără să fie dispus să relaţioneze cu alţi copii.

Adulţii implicaţi în acest gen de poveste pot interveni subtil cu stimulente verbale, invitându-l pe micuţ să se alăture celorlalţi. A-l lăsa câteva minute să se obişnuiască cu ideea şi să decidă singur dacă îşi doreşte sau nu să se joace cu ceilalţi, îi va inocula convingerea că participarea la un joc colectiv a fost din dorinţa sa şi nu cu participarea unui adult.

Uneori, copiii pot fi atât de copleşiţi de sentimentele proprii încât să nu se poată alătura unui grup de copii. În acest caz, un adult ar fi bine să intervină.

Uneori, cei mai timizi sau intorvertiţi copii nu au nevoie decât de un mic impuls pentru a se îndrepta către spaţiul de joacă, însă există situaţii în care un astfel de copil începe să plângă. În aceste cazuri este bine ca un adult să stea alături de el cât plânge, pentru că lacrimile îl vor ajuta să se elibereze. Se va simţi ascultat de cineva în care poate avea încredere şi se va apropia de adultul în cauză. Cuvintele calde şi de încurajare ajută în mod deosebit în astfel de situaţii.

 

Disputele pentru posesia unui lucru

Acestea implică situaţii în care copilul se apropie de un partener de joacă şi îi ia jucăria cu care acesta din urmă tocmai îşi face de lucru. De obicei, asemenea activitate este urmată de o ceartă – a cui este jucăria? Ar fi bine ca supraveghetorii, părinţii celor doi copii implicaţi sau alţi adulţi aflaţi în apropiere să intervină spre a rezolva cu calm problema. Trebuie explicat copiilor cui aparţine jucăria, dar şi că amândoi se pot juca cu ea, atâta timp cât nu există conflicte.

Adulţii trebuie să decidă o regulă cu privire la felul în care se împart jucăriile. Este inevitabil ca un copil din cei doi să nu plângă, dar în această situaţie i se poate vorbi frumos şi explica pe înţelesul său că atunci când celălalt copil va termina, jucăria va ajunge şi la el.

Între timp, copilului care nu are jucărie îi puteţi oferi o altă variantă de a-şi petrece timpul. Există numeroase avantaje în ceea ce priveşte această strategie. În primul rând, noi, adulţii, nu trebuie să luăm cu forţa lucrurile unui copil, în ideea de a încuraja joaca cu rândul. Cu cât copii se vor întâlni mai des cu situaţia în care anumite lucruri le sunt luate cu forţa, cu atât e mai probabil să înceapă să ia şi eu cu forţa lucruri de la alţii.

Nu vă îngrijoraţi dacă un copil plânge pentru că nu primeşte trotineta. Copilul va plânge până când va simţi că şi-a exprimat în totalitate durerea. Apoi, mintea îi va fi deschisă spre toate celelalte posibilităţi de joacă. Când copiii au această şansă de a se exprima deschis şi de a fi ascultaţi, tind să relaţioneze mult mai bine cu adulţii şi cu prietenii şi să aibă o perspectivă mai bună asupra importanţei comunicării eficiente cu partenerii de joc.

Dacă un copil este obligat să predea ştafeta asupra unei jucării, atunci când îi vine rândul din nou el va fi în continuare plin de tensiune şi va acorda mai multă atenţie îndepărtării celorlalţi de jucărie, decât bucuriei de a o avea lângă el. Tensiunea este, de fapt, problema în legătură cu care copilul are nevoie de ajutor. O repriză de plâns poate goli mintea copilului de obsesia pe care şi-a făcut-o în legătură cu această jucărie şi îi permite să se bucure pe deplin de ea alături de colegii de joacă.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație