Hipoacuzia la copii este o afecțiune gravă care poate aduce după sine serioase complicații la nivel de dezvoltare emoțională, comportamentală și de învățare
Tăcerea nu este întotdeauna de aur! Un copil cu probleme de auz nedepistate și netratate la timp va suferi întârzieri și tulburări în dezvoltarea limbajului și vorbirii. Deficiențele de auz, numite hipoacuzii, pot varia de la ușoare la profunde. Mulți părinți cred că auzul copilului este normal dacă răspunde la sunete sau voci, deficiența auditivă nefiind uneori evidentă. De exemplu, nu rară este situația în care un copil cu hipoacuzie moderată are limbajul și vorbirea dezvoltate, însă nu înțelege jumătate din ceea ce i se spune.
Stresul resimțit de copil și de familia sa, deopotrivă, este enorm, deoarece capacitatea celui mic de învățare este încetinită și chiar stopată la un moment dat, până când acest deficit va fi depistat și corectat.
De ce apare hipoacuzia?
Există două tipuri principale de hipoacuzii: de transmisie și neurosenzoriale, iar uneori pot fi amândouă prezente. Hipoacuzia de transmisie este cauza cea mai frecventă a problemelor de auz la copil. Ea apare în boli ale urechii externe și medii care împiedică transmiterea sunetului, cum ar fi infecțiile (otite medii sau externe), lichid în căsuța timpanului (otite seroase), dopul de ceară, corpuri străine în ureche, timpan perforat și anomalii congenitale ale urechii.
Hipoacuzia neurosenzorială apare în boli ale urechii interne sau ale căilor nervoase auditive. Ea poate fi prezentă fie prenatal, fie încă de la naștere sau mai târziu. Cauzele sunt numeroase: infecții congenitale (virus citomegalic, rubeolă, herpes, sifilis, toxoplasmoză), medicamente toxice pentru ureche (anumite antibiotice, chemoterapice), prematuritatea cu greutatea la naștere sub 1500 grame, icter sever la nou-născut, ventilație asistată mai mult de 10 zile după naștere, cazuri de hipoacuzie în familie, meningită bacteriană, traumatisme craniene, sindromuri congenitale (de exemplu Sindromul Down).
Cum realizezi că micuțul nu aude bine?
La copilul mic, semnul este lipsa de reacție la zgomotele puternice și întârziere în dezvoltarea limbajului și vorbirii. Iată câteva repere care te pot orienta asupra dezvoltării normale a limbajului și vorbirii:
Nou-născut: poate localiza direcția din care vine un sunet (își va întoarce capul și privirea spre sursa de zgomot);
La 4-8 luni: începe să rostească monosilabe (ba, da, ga etc);
La 5-9 luni: polisilabe sau vocale și consoane repetitive (bababa, lalala etc);
La 7-12 luni: spune „mama”, „tata”;
La 9-14 luni: spune primul cuvânt, altul decât „mama” sau „tata”;
La 16-20 luni: copilul poate spune ce își dorește folosind un singur cuvânt: lapte, apă etc;
La 18-22 luni: combinații de două cuvinte sau chiar propoziții;
La 24 luni: vorbirea copilului poate fi înțeleasă pe jumătate de către cineva neobișnuit cu copilul;
La 29-34 luni: trebuie să le poată spune numele și la ce folosesc la cel puțin două obiecte
La aproximativ 2 ½ – 3 ¼ ani: poate numi o culoare;
La aproximativ 3 ani: vorbirea lui e înțeleasă în proporție de 75% de către un străin;
La aproximativ 4 ani: vorbirea trebuie să se înțeleagă integral, iar vocabularul să depășească 600 de cuvinte.
La copilul mai mare, semnalele de alarmă ar fi statul aproape de televizor, eventual cu volumul dat mai mare, dificultăți de învățare la școală, lipsa de reacție față de cineva care îi vorbește din spate.
Crezi că nu aude bine. Ce ai de făcut?
Inițial trebuie să mergi cu micuțul la un control la medicul otorinolaringolog (ORL-ist) pentru a exclude o boală de ureche externă sau medie care ar putea fi tratată medical sau chirurgical. În cazul unei afectări a urechii interne sau nervului auditiv, copilul va fi îndrumat către audiolog pentru efectuarea unor teste speciale de auz.
Testele pentru auz
La copiii de peste patru ani sau care sunt deja cooperanți audiologul va efectua o audiogramă. Copilul va avea niște căști pe urechi prin care aude sunete din ce în ce mai slabe, cu testare pe diferite frecvențe, la care trebuie să răspundă în diferite moduri, ca un joc, în funcție de nivelul lui de înțelegere. Se va înregistra în final curba auzului la ambele urechi.
La copiii care încă nu cooperează (de obicei cu vârste sub patru ani), după controlul la ORL se vor face testele otoemisiunilor acustice (OEA) și potențialelor evocate auditive de trunchi cerebral (PEA) într-un cabinet specializat de audiologie. Şi pentru aceşti copii se poate efectua o audiogramă prin joc.
La nou-născuți, se face un screening de auz în maternitate prin otoemisiuni acustice sau prin potențiale evocate auditive precoce.
Aparatul auditiv și logopedia
Dacă se confirmă prin toate aceste teste o afectare a urechii interne sau a nervului auditiv, micuțul va fi protezat auditiv de către audiolog şi va urma un program de reabilitare vocală (reeducarea limbajului şi a vorbirii) la logoped. Dacă hipoacuzia este profundă şi în urma folosirii zilnice a protezelor timp de 6 luni -1 an, combinat cu ședinţe de reabilitare a vorbirii, copilul nu înregistrează niciun progres, se indică implantul cohlear.
Protezarea auditivă trebuie făcută cât mai devreme, la ambele urechi, pentru a preveni întârzierea în dezvoltarea limbajului și a vorbirii. Cercetările de ultimă oră indică faptul că întârzierea intervenției prin protezare peste vârsta de 10 luni a copilului duce la imposibilitatea recuperării totale a abilităților de comunicare verbală a acestuia.
De asemenea, și pentru implantul cohlear este necesară o intervenție rapidă, la o vârstă fragedă. Acesta se indică numai după ce pacientul a purtat timp de cel puțin 6 luni o proteză auditivă fără să înregistreze progrese. După vârsta de 5-6 ani eficiența implantului cohlear este discutabilă, deoarece nu se mai pot recupera deficiențele de dezvoltare a limbajului și vorbirii.
O viață normală pentru copiii hipoacuzici
Indiferent de gradul hipoacuziei, trebuie să fii convinsă că micuțul tău poate reuși la școală, la locul de muncă și în viață în general. Totuși, pentru aceasta, trebui să ai permanent o atitudine pozitivă și trebuie să îți asumi un rol activ în educația copilului.
Deși o parte dintre deficiențele de auz pot fi corectate medical sau chirurgical, majoritatea sunt totuși o condiție permanentă, care va supune copilul unor provocări. Aceste provocări însă se pot transforma în avantaje, în sensul unei capacități mai mari de a munci și de a se concentra asupra unei probleme, o autodisciplină deosebită față de alți copii. Oricum, rezultatele copiilor cu deficiențe grave de auz s-au îmbunătățit net în ultimele două decenii prin progresele tehnologiei (și aici ne referim în special la performanțele protezelor auditive) și informațiile privind importanța detecției și tratamentului precoce al hipoacuziilor. De altfel, dacă în urmă cu 10 ani se făceau teste de screening auditiv în doar trei maternități din România, la ora actuală se fac aproape în orice spital.
Screeningul universal efectiv al auzului la nou-născut nu poate înlocui vigilența și continua urmărire a auzului (prin metode comportamentale) și a dezvoltării limbajului pentru a detecta hipoacuzia la copiii care nu au participat la screening sau la cei care au dezvoltat hipoacuzia ulterior screeningului, în mica copilărie.
Așa cum am spus mai sus, depistarea precoce a scăderii auzului și instituirea tratamentului adecvat reprezintă singura metodă de a asigura condițiile optime pentru restabilirea auzului și dezvoltarea normală a limbajului copilului. Cercetarea științifică internațională în acest domeniu demonstrează clar că nivelul de dezvoltare a limbajului este semnificativ mai bun în cazul copiilor diagnosticați ca hipoacuzici până la vârsta de 6 luni și care sunt tratați imediat după diagnosticare (prin protezare auditivă sau implant cohlear) față de copiii la care diagnosticul de hipoacuzie se stabilește după vârsta de 6 luni. Se consideră că 90% din copiii hipoacuzici în vârstă de 5 ani au hipoacuzie permanentă din perioada neonatală.
