Lăsăm sau nu copiii să se uite la desene?

Fac parte din acea minoritate fericită care a reuşit să îndepărteze televizorul din viaţa de familie. Întrebările angoasante de tipul „Oare copilul meu se uită prea mult la televizor?” sau „Mai ştie cineva de când stă ăsta micu’ în faţa televizorului, oare a mâncat azi?” sunt deocamdată departe de noi.

Apartamentul în care am locuit în ultimii ani nu era dotat cu televizor şi a fost destul de simplu pentru noi să „uităm” pur şi simplu să achiziţionăm fascinantul şi controversatul ecran.

Dar asta nu înseamnă că fascinaţia ecranelor, a filmelor şi desenelor animate i-a ocolit pe băieţii noştri

Televizorul nu mai este de mult singurul ecran din vieţile noastre, iar calculatorul, cu iluzia controlului cu care vine la pachet, l-a înlocuit cu succes. Astfel că şi noi suntem angoasaţi şi ne punem tot felul de întrebări: „Oare de la ce vârsta este normal să se uite desene animate?”, „Câte ore pe zi îi putem lăsa în faţa unui ecran?”, „Ar trebui oare să stau lângă ei în timp ce se uită la desene animate?”, „Oare ce înţelege din agitaţia de pe ecran?” şi bineînţeles, „Cât de periculoase pot fi desenele animate?”

Desenele animate nu sunt basme

Am renunţat de mult la ideea ca desenele animate ar putea fi educative sau că ar putea avea, precum basmele, efecte terapeutice. Explorarea şi depăşirea celor mai adânci angoase şi frici (frica de moarte, de abandon) atât de specifică basmelor şoptite la ceas de seară, nu se realizează în cazul desenelor animate. Imaginaţia copilului nu este stimulată, ci, dimpotrivă, prin forţa imaginilor su sucesiune rapidă, canalizată într-un singur sens, cel impus de realizatorii filmului.

Speranţa Farca, psihanalist specializat în relaţia mamă-copil, explică astfel efectul desenelor animate: „Valoarea terapeutică e nulă deoarece este limitată intervenţia personală a copilului. Din cauza acestui fapt, se poate vedea că desenele animate de succes sunt tocmai cele care dispun de o cosmetizare, de o transformare neangoasantă a basmelor în imagine”. În cartea sa, Ce trăieşte copilul şi ce simte mama lui (Editura Trei, 2009), Speranţa Farca defineşte astfel desenul animat: „Desenul animat este un hibrid interesant între imagine şi basm. Se vrea un basm transpus în imagini – asemenea visului şi a halucinaţiei. De aceea, în faţa desenului animat, copilul se poartă ca şi cum ar visa, îşi reduce contactul cu lumea înconjurătoare şi se lipeşte cu privirea de ecran.”

Desenul animat nu este un monstru care trebuie îndepărtat din viaţa copilului

Doar că este important să nu lăsăm copilul singur în faţa ecranului, ci să îl însoţim în călătoria sa în lumea uneori înspăimântătoare a desenelor animate. Desenul animat nu trebuie să înlocuiască basmul şi legătura minunată şi asiguratoare care se stabileşte între părintele-povestitor şi copil la ora basmelor de culcare. „Un copil privitor la desene animate este un copil cu mare nevoie de asigurare contraconfuzională a părinţilor săi. Părintele are un rol important în separarea fantasmelor de realitate. Prin simpla sa prezenţă alături de copilul ce urmăreşte desenul animat, părintele devine asigurator, el nu are reacţii în real la exprimările de fantasmă, iar remarcile sale sunt importante puneri în cuvânt.”

De la ce vârstă?

Asociaţia Americană de Pediatrie (AAP) a emis o recomandare în 1999 pentru introducerea privitului la televizor/ecrane abia după vârsta de doi ani. Conform studiilor lor, până la această vârstă, deşi atras de ecrane, copilul nu poate înţelege conţinutul şi contextul imaginilor video. Cu toate acestea, un studiu realizat după emiterea recomandării a arătat  că 90 % din copiii de până la doi ani au în continuare acces la televizor cel puţin o oră pe zi.

Ce e de făcut?

Iată cum se petrec lucrurile la noi acasă. Băiatul nostru cel mare, de aproape patru ani, se uită seara, timp de o oră, două, la desene animate. Este evident că şi cel mic, de numai un an şi jumătate a început să fie atras de activitatea aparent atât de interesantă a fratelui cel mare. Cunoaştem recomandările AAP, dar din păcate nu putem să le urmăm cuvânt cu cuvânt.

Ce putem face este să selectăm cu atenţie desenele pe care cei doi băieţi le urmăresc. Ne ghidăm după un principiu de bun-simţ: la patru ani nu e cazul să vezi arme, crime şi capete zburând pe ecran. Apoi, încercăm să distragem atenţia celui mic dacă ni se pare că stă deja de prea multă vreme în faţa ecranului. Credeţi-mă pe cuvânt, la un an şi jumătate e foarte uşor să îl atragi într-un joc de v-aţi ascunselea, iar ecranul e uitat pe loc în perspectiva unei ghiduşii cu mama sau tata!

Copiilor voştri le plac desenele animate? Vă uitaţi împreună?

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație