Ce e de făcut atunci când depresia îi afectează pe bunicii familiei noastre
Deşi au trecut prin multe încercări de-a lungul vieţii şi sunt primii oameni care ne vin în gând atunci când avem nevoie de sprijin, bunicii pot fi mai fragili decât ne imaginăm şi pot fi afectați de depresie.
Haideți să aflăm cum îi putem ajuta pe bunici să depăşească această problemă! Copiii noştri ne vor fi recunoscători, peste ani, pentru bunicii cu poftă de viață pe care i-au avut.
„Mama nu mă ajută deloc cu cei mici”
Nu de puţine ori am auzit fraza aceasta, spusă cu năduf, atât de mame cât şi de tătici, deopotrivă. Am întâlnit foarte mulţi părinţi care se plâng de acest lucru, într-o oarecare măsură miraţi de comportamentul părinţilor lor, acum deveniţi bunici. Adevărul este că, în lunile de sarcină, atunci când ne închipuim cum va arăta viaţa noastră după ce bebeluşul se va naşte, bunicii apar întotdeauna în poză. Ne închipuim şi ne dorim bunicii ideali: blânzi, cu buzunarele pline de mici surprize pentru copii, bunici care să pregătească plăcinte şi clătite şi care să îşi plimbe nepoţii nesfârşite ore prin parc. Bunici pe care să îi putem suna la orice oră din zi şi noapte atunci când cei mici au febră sau când ne-am săturat de făcut lecţii cu prâslea şi avem chef de o noapte în oraş.
Socoteala din târg…
… nu se potriveşte cu cea de după naştere. Pentru că timpul trece, entuziasmul de început al bunicilor parcă trece şi el şi lasă loc mirării noilor părinţi, căreia, pe parcurs, îi iau locul enervarea, frustrarea şi certurile dintre bunici şi copiii lor. Ce se întâmplă? Unde sunt bunicii ăia de poveste pe care ni-i închipuiam că îi vom avea pentru copiii noştri? De ce trebuie să programăm o vizită în casa bunicilor cu o săptămână înainte, ca la muzeu? De ce mai degrabă suni o prietenă să vină să stea cu monstruleţii de acasă o oră, cât timp tu dai ture de bloc ca să nu o iei razna, decât să pui mâna pe telefon şi să începi să hohoteşti „Maaaamaaa, vino, că nu mai pot!” De ce bunicii nu mai vor să fie bunici?
O generaţie atipică de bunici
Adevărul este că majoritatea părinţilor din generaţia noastră (28-38 ani) au fost crescuţi, la rândul lor, de bunici. Încă avem în minte modelul mamaie şi tataie care stăteau acasă, îngrijeau de grădina blocului, făceau socată vara şi tricotau pulovere cu modele din reviste iarna. Ieşiseră la pensie după o viaţă de muncă liniştită şi sigură, într-o oarecare măsură.
Bunicii copiilor noştri însă vin după o maturitate greu încercată. În perioada tulbure a anilor ’90, bunicii de azi aveau aproximativ vârsta noastră de acum, zbătându-se să îşi găsească un loc în noua Românie de după Revoluţie. Îşi creşteau copiii într-o lume pentru care nu erau pregătiţi şi căreia cu greu au reuşit să i se adapteze. Mă gândesc numai la faptul că au fost puşi, după 10- 15 ani de muncă sigură, la stat, să îşi caute un serviciu pe o piaţă a muncii devenita liberă, fiind obligaţi să se adapteze unor noi cerinţe, unui nou stil de viaţă. Toate acestea în plină maturitate. Nu cred că le-a fost uşor. Iar în prezent, mulți dintre ei sunt prea tineri pentru pensie, prea bătrâni pentru job. Sunt trişti, frustraţi şi deprimaţi.
„Nu pot sta cu ăia mici, vreau să mă odihnesc azi”
De multe ori am primit răspunsul ăsta din partea mamei mele. Recunosc, m-a durut. M-a enervat. Am bodogănit-o în gând o zi întreagă „Obosită? După ce? Eu, cu doi copii şi două joburi, nu sunt?”
Mama nu e obosită. Mama are depresie. Mama simte că nu mai poate, ca totul în jur e copleşitor, că a obosit, că nu îşi permite să meargă cei şase medici de care ar avea nevoie. Simte cum toate posturile pe care le-ar putea obţine sunt sub calificarea ei, sub visele ei de om tânăr. Se simte umilita şi înşelată. Simte că nu ţine pasul cu lumea care e prea haotică pentru ea. Mama are depresie şi nici măcar nu ştie. Pentru că mama nu a avut toate cărţile, articolele şi conferinţele pe care le avem noi acum. Pentru mama, cuvântul depresie e echivalent cu boala psihică, cu nebunia, cu ruşinea! Mama e doar obosită, mama nu are depresie…
3 sfaturi pentru a ajuta un membru al familiei care are depresie
1. Primul pas şi cel mai important este conştientizarea depresiei. Momentul în care realizezi că mama, tatăl, soacra ori socrul tău nu este răuvoitor, nu este neimplicat, nu este rece; ci că se confruntă cu o boală, numită depresie.
2. Depresia este o boală ce poate fi vindecată în urma tratamentului terapeutic! Într-o primă etapă se poate cere părerea medicului de familie, care poate recomanda un consult psihiatric. Reticenţa atât în rândul persoanelor suferinde cât şi a celor din jurul lor de a apela ajutorul specializat poate întârzia un diagnostic corect şi un tratament necesar.
3. Susţinerea celor din jur este esenţială pentru succesul tratamentului, indiferent care este acela. Cea mai bună atitudine este cea echilibrată, astfel încât depresivul să nu simtă nici respingere, dar nici faptul că suferinţa sa este banalizată.
Astfel, fraze de genul: „ţine doar de voinţa ta”, „fă şi tu un efort”, „cu timpul trece, o să fie mai bine”, „analizele sunt bune, nu ai nimic”, „dacă ai avea o boală gravă ar fi de înţeles”, „nu-ţi lipseşte nimic, de ce te plângi” sunt de natură să accentueze izolarea şi chiar suferinţa depresivului.
Nu te teme să vorbeşti cu un medic despre boala părintelui tău! Cu cât mai curând îi oferi ajutorul, cu atât mai uşor se va vindeca!
