De vorbă cu dr. Speranţa Farca despre îndrăgostirea de bebe

Pentru că este o relaţie atât de puternică şi de transformatoare, multe dintre noi, proaspete mămici, ne imaginăm că nu vom întâmpina probleme în a ne simţi imediat total îndrăgostite de copilul nostru. Cum în realitate nu se întâmplă întotdeauna aşa, am încercat să desluşim alături de dr. Speranţa Farca, psihanalist specializat în relaţia mamă-copil, ce resorturi stau în spatele relaţiei pe care mama şi copilul o construiesc, începând cu primele momente petrecute împreună.

Am încercat să aflăm cum se face că unele proaspete mămici se simt inundate de iubire, transpuse într-o nouă dimensiune afectivă de îndată ce-şi văd pentru prima dată copilul, în timp ce altele mărturisesc, săptămâni mai târziu, că le este imposibil să simtă dragoste pentru acel omuleţ şi că se simt mai degrabă copleşite, detaşate, deprimate sau speriate.

„O priveam, ştiam că-i a mea, şi totuşi nu-mi venea să cred. Nu simţeam nimic din ce ar fi trebuit să simt. Eram acolo, dar parcă eram absentă. Făceam tot ce trebuia: o alăptam, o schimbam, o ţineam în braţe, dar, cumva, ceva nu se lega din punct de vedere afectiv.”

Iubirea pentru copilul său transformă femeia în mamă, o modelează după nevoile lui, o structurează afectiv pentru a-l înţelege. Sigur că un asemenea proces este dificil de suportat, întâmpină mari rezistenţe din partea femeii, se petrece pe întreaga perioadă a creşterii copilului şi nu este lipsit de spaime, reveniri, nesiguranţe.

Iubirea mamei pentru copilul ei este cel mai profund sentiment cu putinţă, dar şi cel mai greu de suportat şi mai complex, de aceea nu văd cum am putea reduce aceste afecte la cauze hormonale.

Iubirea mamei pentru nou-născutul ei urmează un parcurs individual şi adaptat personalităţii şi nevoile ambilor. Ea nu începe cu naşterea copilului, ci cu mult înainte, şi nu rămâne la fel, ci se modifică odată cu relaţia celor doi.

Iubirea mamei pentru copilul ei nu poate fi văzută în afara individualităţii lor. Astfel, corect ar fi să vorbim despre iubirea dintre o anumită mamă şi un anumit copil al ei. Iar mamele care au mai mulţi copii pot vedea cum îi iubesc diferit pe fiecare fără să-l iubească pe unul mai mult sau mai puţin.

„În câteva zile ajunsesem să îmi fie frică de el. Mă întrebam de câteva ori pe zi: Ce mi-o fi trebuit mie copil?, după care mă simţeam de o sută de ori mai vinovată şi mă adânceam în depresie. Parcă numai asta era în mintea mea: Eu nu pot să fac asta, nu-s făcută să fiu mamă, e prea greu, nu trebuia să fac asta.”

Iubirea mamei pentru copilul ei se construieşte într-un timp anume cu toate coordonatele sale:

Trecutul influenţează această iubire reactivând mama ca fetiţă iubită de o mamă şi de un tată, ca fetiţă capabilă să iubească oameni, animale, capabilă să-şi dezmierde păpuşa. În mamă reînvie şi adolescenta pentru prima oară îndrăgostită, şi femeia matură care iubeşte un bărbat împreună cu care plănuieşte aducerea pe lume a unui copil.

Viitorul apare şi el în această iubire marcând proiecţia mamei pentru copilul ei: mama s-a anticipat pe sine cu acest copil sau a venit ca o surpriză? Mama îşi doreşte un viitor pentru copilul său, sau îşi doreşte ea însăşi un viitor prin intermediul lui? Cum îi va fi copilul şi cum se vede pe ea însăşi în relaţie cu copilul ei? Toate aceste proiecţii ale mamei contează mult în construirea relaţiei care poate fi scurtcircuitată de cerinţe, pretenţii, mândrii şi dezamăgiri.

Prezentul vine şi el cu mediul în care mama trăieşte: găseşte ea suficientă susţinere în soţul său, în familia extinsă, în comunitate, în mediul medical ce o asistă? Având în vedere regresia pe care o presupune naşterea, mama devine atât de sensibilă încât orice mică nesusţinere se poate transforma în traumă. Iar, din câte ştiu eu despre maternităţile noastre, mamele românce chiar sunt prea puternice după câte pot să îndure…

Timpul cu întregul său context creează mediul matern în care se stabileşte relaţia cu copilul. Acest context poate să fie mai favorabil sau mai puţin favorabil, dar nu el este responsabil de ceea ce se petrece important între mamă şi copilul ei.

„Când începea să plângă, parcă împietream. Două secunde, niciunul nu reacţiona. Parcă am fi aşteptat să se termine, să vină salvarea de undeva, să nu mai depindă totul de noi. Nu mai aveam putere, parcă nici nu mai vedeam rostul. N-am vorbit niciodată despre asta, dar sunt sigură că în primele săptămâni amândoi am simţit că suntem cei mai proşti părinţi din lume.”

Relaţia mamei cu nou-născutul ei are o caracteristică esenţială: funcţionează prin identificare. Copilul, pentru a putea trăi, are nevoie să fie înţeles de către mama sa. Această înţelegere nu poate fi verbală căci copilul nu ştie a cuvânta, deci e nevoie de o altă cale… Mama şi copilul aleg cea mai profundă stare de iubire: calea identificării. Prin identificare cu copilul său mama simte ceea ce simte el şi abia aşa îl poate ajuta. Dar ca să simtă neputinţa copilului, mama însăşi se simte neputincioasă; ca să-i simtă dependenţa, se simte ea însăşi dependentă; ca să-i simtă furia, simte ea însăşi furie…

Aşa se explică de ce, după euforia primelor zile cu nou-născutul, se declanşează ceea ce numim depresie postpartum. Aceasta nu este altceva decât o demonstraţie a faptului că mama simte pe pielea ei depresia copilului care se vede pierdut în lumea asta, nepregătit pentru ea şi copleşit. De asemenea, mama face doliul pierderii copilului pe care l-a avut în uter şi care era cu totul altfel decât cel născut.

Tot aşa putem explica şi unele sentimente de furie ale mamei şi de teamă să nu i se fi dat un alt copil decât al ei. Este un fel de a simţi în oglindă acuzaţia copilului: „Nu eşti tu mama mea, mama mea din uter era mai bună, cu ea nu simţeam foamea, frigul, zgomotul, nu trebuia să fac nici un efort. Vreau la mama mea de când eram în uter!”

„Nu mă mai recunoşteam. Tot ce fusesem înainte îmi devenise străin. De fapt, uitându-mă mai adânc în mine, nu mă obişnuisem nici cu noua eu, nu mă mai identificam nici cu vechea eu. Nu mai ştiam cine sunt. Iar această nouă eu îmi era străină. Locuia în mine, mă acaparase, dar n-o cunoşteam îndeajuns. Cine era cu adevărat, de câte era în stare, de ce e atât de bizară, cum de o anihilase pe cea veche şi care e destinul ei?”

Cu cât este mai mic copilul, cu atât are afectele mai nepolarizate. El simte puternic afectele fără vreo distincţie între pozitiv şi negativ: îşi iubeşte-distruge mama cu multă forţă mâncând-o, epuizând-o, transformând-o în cineva care nu era înainte. Bineînţeles că mama care se confruntă cu această forţă bazală a iubirii copilului ei îl iubeşte la fel, diferenţa însă o face faptul că ea judecă ceea ce simte în afecte pozitive şi negative. Aşa se explică unele suferinţe ale mamei precum: patologizarea depresiei (mama separă afectele pozitive pe care le îndreaptă asupra copilului, iar pe cele negative le întoarce către sine), anestezia afectivă (mama speriată de tot ceea ce simte se fereşte să mai simtă ceva), fuga (abandonul copilului asumat sau neasumat: angajarea unei bone, a bunicii, în timp ce mama se ocupă de serviciu, menaj), sentimentul de vinovăţie (care o poate transforma pe mamă în sclava copilului său). Înainte de instalarea acestor stări, adesea mama cere ajutor în jurul ei, cere susţinere şi nu ar avea nevoie decât de puţină încredere în ea că poate fi o mamă bună ca totul să intre pe făgaşul normal.

Din aceste exemple se poate vedea că iubirea profundă dintre mamă şi copilul ei nu este la început aşa cum ne-am aştepta. Nu are nimic romantic şi este prea profundă ca să fie doar pozitivă, are prea multă forţă transformatoare ca să o lase pe femeie aşa cum era anterior. Nu este de mirare că mama este surprinsă ea însăşi de ceea ce simte, se simte prea puţin pregătită, îşi pune întrebări asupra normalităţii sale şi adesea îşi tăinuieşte gândurile pentru că nu are cuvinte să le exprime, pentru că îi e teamă că ar fi greşit înţeleasă şi judecată sau pentru că oamenii din jur nu vor să audă (e prea mult pentru ei).

Chiar dacă mama nu se simte susţinută din exterior, va fi surprinsă să vadă cât de multă susţinere va găsi chiar la copilul ei. Cu copilul ei care suge hămesit se va simţi iubită cu adevărat, cu el va vedea cât este de importantă atunci când el se linişteşte din plâns doar când îi aude vocea, când îi simte braţele, cu el se va simţi centrul lumii când privirea lui nu se va desprinde de ea.

Fiecare copil ştie să-i transmită mamei sale felul în care el o vede: minunată, bună, unică, de neînlocuit!

Dr. Speranţa Farca este psihanalist specializat în relaţia mamă-copil, cercetător la Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, conf. univ. dr. (asociat) la Departamentul pentru Formarea Cadrelor Didactice al UNArte Bucureşti. A publicat volumele Cele patru vârste ale Eului. Cum devenim părinţi (Editura Trei, 2003), Ce trăieşte copilul şi ce simte mama lui (Editura Trei, 2009), Cum întâmpinăm copilul ca părinţi, bunici, medici şi educatori (Editura Trei, 2010). În iunie 2012 a lansat ebook-ul Grădiniţa mea favorită care poate fi achiziţionat de pe iTunes şi se adresează părinţilor şi educatorilor. Aici puteţi citi o selecţie de articole semnate de dr. Speranţa Farca despre copii, părinţi şi relaţia complexă dintre ei.

 

Intră în conversație