E un joc cu patru şoricei şi patru cubuleţe de “brânză” asortat colorate, într-un careu cu pătrăţele. Fiecare şoricel trebuie să ajungă la brânzica lui, din pătrăţel în pătrăţel, ferindu-se de gardurile advers ticluite pe traseu. Câştigă cine ajunge primul. Normal, nimic spectaculos.
Numai că pe şoricelul galben l-am rătăcit (aveam să-l găsim, tardiv, la sfârşitul jocului, refugiat sub cortul-zebră, la doi paşi de locul de desfăşurare a ostilităţilor: respectiv pe covor, în camera pe care o împart, de bună voie şi nu doar nesilite de nimeni, ci în deplină unanimitate de voinţe infante, trei fetiţe-căpriţe şi surori pe deasupra, toate cu vârsta sub şapte ani).
Vă imaginaţi cumva că mama (subsemnata, adică) a stat pe margine, chibiţ-arbitru, în lipsa numărului de piese potrivit? Ei bine nu, în familia noastră rolurile au întotdeauna o dinamică specială, flexibilă şi împrumutabilă, de la personaj la personaj, funcţie de caz şi situaţiune, într-un ping-pong acuşi amuzant, acuşi lovitură în plex, acuşi dragoste, acuşi năvală, cât să nu ne plictisim, în minunarea asta continuă, de învăţat şi crescut unii de la alţii.
Ca să nu lungim “suspansul”: chibiţ, cu intervenţii în aplanat şi în sugerat abordări de rute ale jocului cu şoriceii, a fost mezina trupei, Catrina, în etate (minunată, să mă credeţi pe cuvânt!) de trei ani şi trei luni. A tăcut, a urmărit, a indicat, echidistantă, periodic, cu degeţelul, poruncitor, a ridicat din sprâncene când regulile (nu chiar simple, cel puţin nu din perspectiva ei de-un cot juma’ de om) au fost manipulate sau ocolite mişeleşte, a zâmbit îngăduitor, a chiuit sportiv la isprăvile demne de aplauze şoriceşti, însă nu a ţinut partea nimănui şi ne-a taxat pe toate la fel de “neiertător”, atunci când am scăpat fairplay-ul de sub control. Pe scurt, s-a comportat ca un redutabil şi experimentat arbitru de centru, nu ca încă-bebeluşul blonziu, cu ochi rotunzi şi mari, al familiei, ce se află, poziţie nenegociabil dictată de numărul anilor scurşi de la naştere, nu de propria-i inimitabilă personalitate. (Pe cuvânt că este. Personalitate. Adică nu-i deloc în deficit!)
În răstimp, la rândul lor, participantele surori au abordat jocul cu pricina în două nuanţe ca şi ele de diferite, de neasemuite şi, încântător mie, incredibil unite. Soarele şi luna, aşa le spun eu Annei (patru ani şi jumătate) şi Mariei (şase ani şi jumătate). 
Dacă Maria s-a lăsat purtată de val şi a chicotit, exact ca un şoricel, la fiecare manevră, a ei sau a noastră, fără deosebire, bucuroasă să fie în joc, să joace cu noi, împreună fiind cheia, lăsând de la ea, nestudiind minuţios tacticile oponentei (căci, da, aţi ghicit, mama a fost, până la urmă, umplutura, personajul irelevant), ce spun eu, nestudiind nimic, lăsând întâmplarea să ţină în hăţuri voia şi soarta şoriceilor, poetic şi distrat, ei bine Anna a gândit, hotărâtă, atentă, zvâc detectivistic şi logică de oţel, fiecare pas în careu, fiece mutare sclipire de geniu (aşa, invincibila armada style), analiză rece şi concentrată pe scop, unicul important, în moment: câştigul.
Anna a pierdut, totuşi. S-a enervat un pic, a dat să plângă, a dat (la propriu) din picioare, preţ de vreo treizeci de secunde, revoltată (jucase impecabil, norocul a fost cu… feste). Maria însă a împăcat-o şi a împăcat, aşa cum spuneam la începutul poveştii cu şoriceii că se întâmplă mai mereu, rolurile: „Important nu e cine câştigă, toţi şoriceii papă oricum, într-un final, câte o bucăţică de brânză, important e că 
ne-am simţit bine, ne-am amuzat împreună!” Da, de data asta Maria a vorbit cu glasul matur şi responsabil de pseudo-mămică. Ea îşi asumă des asta, întâietatea de locţiitoare maternă, de protectoare, de lider de trupă. Îi este înnăscută şi naturală atitudinea de ombătrân (în piele de fetiţă cu părul lung, şaten, şi ochii catifelaţi, sub gene lung umbrite). Iar eu am iubit, de pe margine, dar înăuntru vârâtă, emoţional, cu inima, că Anna, ciufulita mea copie fizică, slăbuţă şi fragilă, sub carapace scut de my-way-or-the-highway (cu multe semne de exclamaţie şi un zâmbet invariabil molipsitoro-cuceritor, sclipind scânteietor în privirile săgeţi), a acceptat şi a înţeles imediat oferta, uite-aşa împrumutându-şi una alteia înţelepciunea, bogăţia experienţelor trăite separat, însă împărtăşite chiar frăţeşte în sensuri. Anna, individualistă prin natură, a primit, prin surorile ei, capacitatea de a se putea integra, de a funcţiona ca membru al grupului, de a sublima apartenenţa asta în pura fericire a momentului: „Important e că ne bucurăm împreună!” Da, chiar nu e bucurie mai mare, a lor, dincolo de chicotul ăsta de trio, la unison, pe trei glăscioare subţirele, în cor.
Maria, pe de altă parte, sensibilă la suferinţa întregii lumii, pe care a părut nu o dată că o poartă pe umerii ei, a învăţat, de la năzdrăvanele şi mult mai voluntarele ei surori mai mici, că uneori e loc şi de ridicat bărbia în vânt şi înfruntat stihiile, de bătut cu pumnul în masă dacă nedreptăţi i se săvârșesc flagrant, de strigat cu voce clară că „Aşa nu!” A învăţat că lacrimile nu vindecă mereu şi că inevitabilul poate fi acceptat câteodată şi cu ridicare neînfricată din umeri. Aşa a fost de exemplu atunci când râma pe care şi-o disputau drept viitor animal de casă (o, da!) a sfârşit în două jumătăţi contorsionate – una la ea, una la mijlocia. În loc să asist la deluviul de tristeţe fără de margini, tragedie antică (dar foarte autentică), obişnuită ei, Mariei, am primit cu surprindere (şi, sigur, o umezeală de ochi) povestea ştiinţific reamintită (Anna a memorat probabil fiecare silabă din cartea citită ei de către chiar Maria, o cărticică împrumutată din biblioteca şcolii, mai demult, despre râme şi rolul lor pe lume,) cum că dumnealor, râmele, supravieţuiesc bine mersi în două sau nouă fragmentate, neavând ele un cap sau o coadă! Iar ca deznodământ, fetele, sub supravegherea mea de mai degrabă spectator, au îngropat-o pe dedublata târâtoare în pământ umed, afânat şi cu suficientă hrană cât să treacă două ierni (australe) câte douăzeci de perechi de jumătăţi de râme, tratament adecvat, aplicat conştiincios şi de-a dreptul medical, în echipă.
Iar mezina Catrina? Păi ea a unit curgerea lină şi blândă din firea celei mari cu zbuciumul şi zvârlugoşenia mijlocie, într-o combinaţie miraculos compensatoare de energii către ambele capete, transformându-le în întreg, în suroritatea lor magică, de trei ieduţe cucuiete.
De m-ar fi întrebat cineva înainte să fiu mamă cum mi s-ar părea de grea povara asta, a mai multor copii, cu implicite nevoi şi solicitări diferite, aş fi spus că singura mea grijă s-ar concentra în a-i iubi pe toţi la fel. Atunci nu ştiam. Că e bună diferenţa, că e benefică, că e îmbogăţitoare, cât e de extraordinară generozitatea geneticii umane, atunci când dispune de atâtea posibile rezultate ale adunării eu-şi-el, unind şi desfăcând în mii de umbre şi nuanţe o aceeaşi (aparent) combinaţie de ADN. Se spune undeva, nu mai ştiu unde, nu e important, m-am convins, că ideal ar fi să nu ne comparăm copiii între ei. Eu vă zic că e un mit şi un nonsens. Comparându-le, fie şi involuntar, pe fetele mele, le-am descoperit cu mai mare acuitate pe fiecare în parte, aşa cum numai gustând din sare poţi înţelege gustul de dulce şi numai gustând din miere poţi conştientiza că ai nevoie de un pic de piper în bucate.
Ca să fiu complet onestă, comparaţiile s-au petrecut de la sine, pur şi simplu lăsându-mă furată de peisaj, încă din timpul sarcinilor cu fetele-mi: nu am fost niciodată aşa de sensibilă, de emoţională, de vulnerabilă, de acut perceptivă la nivel sentimental, cum am fost pe perioada sarcinii cu Maria. Nu am fost niciodată mai fără de astâmpăr, neliniştită, determinată, puternică, cum mi s-a întâmplat în sarcina cu Anna şi nu am mai experimentat o asemenea senzaţie certă de armonie, de împăcare, de deplinătate, de cerc închis, de zen, până la sarcina cu Catrina. Paradoxal, sentimentul cu care rămân, după toate trei, e unul de şir, de continuare, de călătorie universală către universul meu (şi al lui, jumătatea mea). Ca s-o dau pe glumă, mi s-o fi trăgând de la hiperemesisul care m-a chinuit (o, şi cât m-a chinuit), în graviditate, cu toate trei, fără osebire. Iaca, firul conducător!
Pe de altă parte, copiii mei nu mă învaţă doar extern, prin observaţie, lecţii după lecţii, pe trei tonuri, despre mine, despre ele, despre viaţă. Poezia ştiinţifică mai are o explicaţie (plauzibilă): în corpul fiecărei mame, după naştere, chiar şi după eliminarea placentei, rămân firicele din fiinţa care a crescut acolo, în pântece, celule rătăcite fără a se mai pierde vreodată, parte din memoria genetică maternă. Ei, extrapolând un picuţ, eu am acum în mine patru fiinţe, patru firişoare de culori adenistice sincronizate, cine oare mai potrivit decât mine să observe, şi către exterior, cum sunt la fel şi cum sunt altfel, fiecare dintre ele?
Copiii însă chiar îşi sunt barometre reciproce, îşi sunt modele de raportare interactive şi succesive (Anna a avut o lungă etapă de vreausăfiuMaria, nici măcar precum, ci direct substituire, iar cea mică o idolatrizează în momentul de faţă pe mijlocia, cu o ardoare şi o loialitate înduioşătoare), îşi sunt oglindă şi completare deopotrivă. Iar mie îmi este infinit mai uşor să le cuprind şi să le definesc, să le descopăr aparte, aşa, una lângă alta, trei bucăţele din mine şi tatăl lor, într-un soi de ochean către miriade de mozaicuri posibile, un caleidoscop al familiei noastre, prin alăturare, îmbrăţişare şi joc de trei, luate câte una.
Notă de subsol: în caz că nu ştiaţi, soarele şi luna se întâlnesc destul de des pe cer, mai ales în zilele scurte de iarnă, când soarele pleacă la culcare devreme şi luna întârzie argintiu în aşteptarea lui, până spre amiază. Între ei, mediator celest, Luceafarul. Al treilea membru al unei echipe stelare, care ne pune în scenă, regizoral, la orizonturi, spectacolul neasemuit (păi nu? unic este totul, în repetiţie) al întregului univers.
