Nu știu cu ce să încep această poveste. Cu faptul că am două fetițe minunate și că datorită lor reușesc să fiu o mamă suficient de bună în majoritatea zilelor noastre împreună? Cu faptul că, totuși, zile nefaste au chiar și oamenii calmi, pozitivi, buni (și modești) ca mine? Cu faptul că, și fără a fi superstițios, uneori este mai bine să-ți urmezi gândul dintâi și, atunci când simți că te pândesc cele trei ceasuri rele, să te vâri înapoi sub plapumă și să-ți acorzi o zi de relaxare și repaus?
Dar mai bine vă povestesc ce s-a întâmplat.
Totul a început în urmă cu două săptămâni când, presată de o urgență medicală, cu greu am reușit să obțin o programare la un specialist. Uitasem că diminețile de luni sunt, în genere, aglomerate în orice instituție, fie ea medicală sau nu, astfel că m-am bucurat pentru „șansa” de a-mi investiga problema de sănătate în numai două săptămâni, liniștită că viața mea este mult prea plină ca să am timp să mor până atunci. Ca să prind doi iepuri dintr-o dată, îmi planific și o vizită matinală la „ajofeme” (Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă), amânată de zile bune. Toate acestea împreună cu fetițele mele gemene de 2 ani și 7 luni, căci nu avem pe nimeni aproape care să mă ajute să port copiilor de grijă.
(Ca să nu dau o notă foarte critică acestor întâmplări, revin și spun că am două fetițe minunate, în genere vesele și empatice, crescute cu dragoste multă și blândețe necondiționată, dar care sunt, de câteva luni bune, în plină perioadă de tantrumuri zilnice și confruntări din care învață să iasă câștigătoare mai mereu. Deh, the terrible twos! Avem, deci, zile frumoase și zile mai puțin demne de păstrat la jurnal.)
Dar să reiau. Vine această dimineață de luni când, așa ca niciodată, fetițele mele dorm liniștite, prelungindu-și somnul matinal cu mult peste ora noastră obișnuită de trezire. Sunt gata de plecare și vine momentul să le trezesc, pe un ton cât pot de blând și vesel, încercând să le pregătesc și pe ele cu jocuri, cântecele și chițăituri. Veselia nu ține mai mult de câteva minute, căci una dintre ele hotărăște că nu vrea să se schimbe – are pijama nouă, cu „lipici” – și vrea să rămână îmbrăcată cu ea, căci la 2 ani și 7 luni sclipiciul este magic, iar o hăinuță de stradă nu. Încerc o diversiune și îi propun să schimbăm doar scutecelul, însă nu reușesc decât s-o fac să plângă, iar cealaltă se ia imediat după ea. Căci așa sunt gemenii, fac totul la unison!
Sunt presată de timp, așa că decid să le îmbrac forțat, vociferând pe tema întârziatului „la tanti doctor” și a problemelor de oameni mari ce derivă de acolo. Sofia face un tantrum, n-o mai pot liniști cu nimic, aproape jumătate de oră mă învârt în jurul ei neputincioasă. Natalia îi ține companie, eu pendulez între ele cu îmbrățișări și hăinuțe, dar nu sunt binevenite nici unele, nici altele, și nu-mi rămâne decât să aștept răbdătoare să treacă… La fel ca în fiecare zi.
În final ies cu ele pe ușă, la o temperatură de sfârșit de noiembrie, cu pijamalele cele noi trase chinuit peste ciorăpei, cu două sticluțe de lapte în buzunare și cu un braț de hăinuțe de schimb și jucării în portbagaj. Nu vor ghetuțe, nu vor hăinuțe groase, nu vor căciulițe. Ele vor, de fapt, doar să rămână acasă, dar eu de două săptămâni am nevoie de această vizită la medic, iar la șomaj am întârziat de zile bune deja. Decid că alergatul după fete, pe stradă, în ciorapi, e mai bun decât să-mi pierd programarea cu totul, așa că îmi fac curaj și plec.
Eu șofez grăbită, cânt și spun poezioare la foc automat, fetele încearcă să-și bea laptele de dimineață, vărsând câte puțin pe ele, la fiecare frână sau viraj. Ajungem la AJOFM, unde reușesc miraculos să le îmbrac pe jumătate, punându-le sfintele ghetuțe și hăinuțele de iarnă peste pijamalele cu zâne și sclipici. Înăuntru însă ne așteaptă peste 50 de persoane timorate, înghesuite la o coadă imensă, încolăcindu-se pe coridoarele strâmte ale clădirii. Toată lumea la același ghișeu, unic, deschis undeva în afara razei mele vizuale. Fetițele mele drăgălașe și ciufulite, brusc ascunzându-se după poalele mele, nu impresionează pe nimeni. N-am șanse să fiu lăsată în față, e trecut de ora 10 deja, așa că decid să fug la medic și să revin ulterior la ghișeul cu pricina.
