Carla Banu: O zi nu așa de obișnuită din viaţa unei mame de gemene

TOTUL DESPRE MAME

Totuși, fetele decid că astăzi nu e ziua mea norocoasă, așa că plecăm de acolo după lungi insistențe, explicații și rugăminți, într-o dublă criză de tantrum, accentuată de oboseala și de agitația din cursul dimineții. Una dintre ele își scoate în permanență ghetuțele din picioare și fuge înapoi la joacă din nou și din nou, de câte ori o scap din mână, și o scap de mai multe ori, pentru că o am în brațe și pe cealaltă, care încearcă din răsputeri să se dezbrace cu totul și aproape reușește, amintindu-și brusc de pijamaua ei nouă, „cu pintese și lipici”, pe care o cere cu țipete stridente, neînduplecată la explicațiile mele cum că am lăsat-o în portbagaj. Amândouă plâng ca din gură de șarpe, repetându-mi printre suspine „nu-nu-nu!!!” la orice încerc să le spun.

Copleșită, le iau pe sus și ajungem în parcare din nou în ciorapi, în urlete pe două voci, care alarmează toată suflarea străzii. Le fixez cu greu în scăunele, luptându-ne corp la corp. Îmi cunosc bine copiii și știu când atingem culmi ale furiei de pe care nu le mai pot coborî cu nimic, așa că un rău mai mare de atât nu le pot face. Totul e să plecăm repede de acolo, să mergem undeva să ne liniștim, iar parcul de pe strada alăturată pare cea mai bună alegere pentru planul meu.

Pornesc mașina și, cu coada ochiului, le văd pe fete încercând din răsputeri să se desfacă din centuri, contorsionându-se în țipete  furioase. Una dintre ele reușește să-și elibereze mânuțele, dar scăunelele noastre de mașină sunt campioane la siguranță, așa că aleg să nu intervin, lăsând ca aceasta să fie mica ei victorie în confruntarea cu mine și sperând că astfel se va liniști puțin. Ceea ce se întâmplă, de fapt, este că după câteva secunde ușa din dreptul ei se deschide, din mers, și ghetuțele ei zboară afară din mașină, aruncate cu putere. Câteva secunde am fost în pragul unui atac de apoplexie, paralizată de spaimă și simțind că timpul s-a oprit în loc.

Cumva, nu-mi amintesc foarte bine, am oprit mașina, am fugit către ușa deschisă și, ferindu-mă din calea lucrurilor ce continuau să zboare de pe banchetă, am simțit pentru prima oară în viață impulsul de a pune mâna pe copilul meu și de a-l scutura ca pe un preș. Spaima că ar fi putut să pățească ceva mi-a luat pământul de sub picioare.

Am făcut o criză de nervi în mijlocul șoselei, țipând la fetițe din toate puterile, aruncând la rândul meu cu lucruri în toate direcțiile, bătând din mâini și din picioare până am obosit. „Niciodată n-o să mai…” și „Niciodată să nu-mi mai cereți să…” a fost ceea ce le-am repetat de zeci de ori, șuierând printre dinți, până acasă, surdă la plânsetele lor, dar plângând și eu în rând cu ele. Dacă aș fi observat, printre lacrimi, că uneia dintre ele îi lipsea și un cercel, poate l-aș fi găsit făcând o scurtă reconstituire a evenimentelor nefericite ale zilei.

Ajunse acasă am lăsat furtuna în urma noastră și ne-am petrecut restul zilei încercând să ne liniștim, suspinând în răstimpuri și alinându-ne în lungi îmbrățișări, ca și când ne-am fi întors de la război. Tefere, din fericire. Dar flămânde până seara târziu, căci într-o astfel de zi era de așteptat să mi se strice și mâncarea rămasă să ne aștepte cuminte pe aragaz.

Și totuși e bine. E o zi până la urmă frumoasă, căci e parte din aventura extraordinară a vieții noastre împreună și se sfârșește seara târziu, când adorm îmbrățisându-mi copiii, ascultându-le respirația liniștită și trecând ușor cu mâna peste frunțile lor senine, ca pentru a alunga și ultimul gând rău dintre noi. Căci nicio supărare, nicio confruntare, nicio lacrimă și, cu atât mai puțin vorbele reci și rele ale oamenilor ce nu iubesc copiii, o mașină blocată, două perechi de ciorăpei murdari, paguba unui cercel pierdut și o oală de ciorbă acrită, niciuna dintre acestea nu rămân vreodată să întunece seninul unei noi dimineți. Iar zilele noastre bune se cunosc, toate, de dimineață.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa