Cum e să fii mamă de băiat

Yuri
Yuri
Distribuie:
Google +

Yuri si Otilia Totul despre mame

De ce unora dintre mame li se pare tare greu să crească băieţi şi altora li se pare o încântare? Contează, desigur, dacă ai crescut cu verişori sau fraţi, dar nu cred că acest lucru e crucial. Am cunoscut multe mame minunate care nu au avut fraţi. Pentru mine două lucruri sunt importante la o mamă de băiat: (1) dacă îi plac bărbaţii şi (2) dacă este capabilă să se adapteze la ritmul şi temperamentul băieţelului ei.

(Michael Thompson PhD – Speaking of Boys)

“Eu nu mă pricep la băieți!”

Am un băieţel de 6 ani şi jumătate, pe nume Yuri. Şi două fetiţe, Anna (4.9 ani) şi Kim (2.6 ani). Dar azi voi vorbi doar despre Yuri. Pentru că datorită lui Yuri, în special, a lui Jo, soţul meu, şi a altor bărbaţi buni pe care am avut ocazia să îi cunosc, mi-am schimbat răspunsurile iniţial negative pe care le dădeam celor două întrebări din citatul lui Michael Thompson.

Încep cu întrebarea 2, că e mai uşoară pentru mine: “Sunt capabilă să mă adaptez la ritmul băieţelului meu?”

Yuri în pântecele meu a fost o încântare, un vis trăit la cote maxime. Până la ecografia de 20 de săptămâni credeam că e fetiţă. Când am aflat că e băiat, primul lucru pe care l-am simţit a fost teama că “eu nu mă pricep la băieţi”. Apoi au urmat o curiozitate imensă legată de ce înseamnă să fii băiat, dar şi o mândrie unică, pe care numai o mamă de băiat o simte: aceea că voi fi adorată de acest băieţel, că voi fi confidenta acestui băiat adolescent la ore târzii şi că, mai târziu, voi fi casa la care Yuri bărbat va reveni să îşi ia energie!

Otilia si Yuri Mantelers

Primii doi ani au fost frumoşi şi plini de căldură şi adorare. Nu credeam că pot iubi pe cineva atât de mult! Apoi au venit fetele şi echilibrul acesta s-a destabilizat. M-am suprins că în momentul în care vin acasă după o zi lungă sunt instinctiv mai tare atrasă de jocul mai liniştit al fetiţelor decât de cel al băieţelului meu frumos şi bun! Iar Yuri a simţit asta din prima clipă. Norocul meu e că ştie să mă tragă de mânecă, aşa, în felul lui de… băieţel!

Da, fetele şi băieţii chiar sunt diferiţi. Am în sufragerie o masă de colorat pentru copii. Orice fetiţă care o vede îşi trage un scaun şi începe să deseneze la măsuţă. Aproape toţi băieţeii se urcă pe ea şi sar! De ce?

Yuri e maestrul meu interior – este busola care îmi atrage atenţia când greşesc cum să interacţionez cu el. Dacă îl cocoloşesc prea mult, îmi spune: “Mami, e ok, zău, nu trebuie sa mă pupi toată ziua, ştiu că mă iubeşti!” Dacă nu îi ofer atenţie când are nevoie, răstoarnă ceva, aparent din senin. Dar nu doar Yuri m-a ajutat să îl înţeleg mai bine, ci şi un om minunat şi frumos, care îi ştie şi iubeşte pe băieţi ca nimeni altul, psihologul Michael Thompson. El mi-a explicat de ce băieţeii sar pe măsuţa mea: fiindca la originea lor, încă din epoca preistorică, băieţii plecau la vânătoare cu taţii, iar energia aceea exploratoare au moştenit-o genetic. De aceea băieţii nu stau o clipă locului când e ora mesei, fiindcă au lucruri mai importante de descoperit, de experimentat! Din acest motiv orice obiect pe care îl ating se poate transforma în puşcă: nu pentru că băieţeii sunt agresivi, ci pentru că pur şi simplu băieţii sunt construiţi să meargă la vânătoare să aducă mâncare pentru familie, să se lupte cu tigrii sabres şi cu lupii care atacă tribul familiei – aşa era pe vremuri, acum nu mai e cazul. Dar ce vină au băieţii noştri că s-au schimbat vremurile? Codul lor genetic atât de dinamic şi activ nu era pregătit pentru aşa schimbări majore cum ar fi procuratul hranei de la supermarket şi nu din copaci!

Am învățat să joc K1, sumo cu perne sub bluză și kung fu

Băieţii au nevoie să se simtă competenţi. La desen, la karate, la spălatul vaselor, la orice. De aceea, ori de câte ori îl simt pe Yuri trist sau negăsindu-şi locul, mergem la înot sau la rampe – acolo se simte el campion! E un sentiment pe care are nevoie să îl aibă mereu, pentru a-şi găsi locul în societate. Am văzut că e valabil şi la soţii noştri.

Jo si Yuri Mantelers

Yuri și tatăl lui

Ca mama de băiat trebuie să accept cum băieţii mei (Yuri şi Jo, soţul meu) lasă urme de pipi pe colacul de la WC – orice atenţionare nu a funcţionat – să fie oare acea marcare de teritoriu, acel organic “Pe aici am trecut eu?” Ca mamă de băiat am învăţat să mă joc jocuri de băieţi: luptele fizice cum ar fi K1, sumo cu perne sub bluză, kung fu! Pot să discut cot la cot cu un bărbat fan Star Wars şi ştiu să ţin o conversaţie despre maşini de curse. Câte mame de fete au auzit că Bugatti Veyron e cea mai tare maşină de curse? Pot vorbi în somn despre toate personajele din Ben 10 şi toate superputerile lor!

Ca mama de băiat am învăţat (mă rog, oarecum) să descopăr cât de interesante sunt broaştele şi şopârlele. Că trebuie să accept un anumit nivel de dezordine în casă. Şi că glumele favorite ale băieţilor (şi bărbaţilor deopotrivă) sunt cele legate de cuvinte dubioase şi de râgâieli!

Şi, da, dupa 6 ani şi jumătate, încep să simt că mi-am adaptat ritmul meu la ritmul băieţelului meu!

“Îmi plac bărbații?”

Acum aş vrea să încerc să răspund la a doua întrebare din citatul introductiv: “Îmi plac bărbaţii?” Fiindcă de răspunsul ăsta depinde cât de acceptat, valorizat şi iubit se simte Yuri! Ca să răspund, e nevoie să îmi pun mai multe întrebări: Care a fost relaţia mea cu bărbaţii când eram copil? I-am privit ca pe niște pericole sau ca pe prinți care mă adoră şi mă protejează? Dacă primul răspuns este cel valabil, atunci e de muncă, e nevoie de vindecare a rănilor la mine, mama, astfel încât relaţia mamă-băiat să fie bună. Şi ce nu face o mama pentru asta? Noi mamele de băieţi suntem ca nişte tigroaice, nu?

M-au mai ajutat nişte fraze de la Michael Thompson să ajung la răspunsul pozitiv:

“Când nu îţi înţelegi băiatul, întreabă-l pe soţul sau pe fratele tău cum era să fii băiat. Ce le plăcea să facă, ce simţeau, ce cărţi le plăcea să răsfoiască.”

Aşa am făcut… Aşa mi-a zis Jo cum îi plăcea să hoinărească prin pădure în căutare de plante din care să facă poţiuni otrăvitoare! Și e un om OK acum, la maturitate. Aşa mi-a zis Dan, fratele meu, cum se bătea la grădiniţă şi nu avea cui să spună despre asta, fiindcă nu era frumos să pârăşti. Cât de mult îi plăcea să iasă afară din casă, să bată ţurca! Cum îşi punea ceasul pe boxa care stătea pe geam să poată vedea din faţa blocului când se apropie ora la care vin părinţii acasă, ca să intre şi el înainte. Cum fura bani din casă ca să îşi cumpere îngheţată. Aşa am reuşit să nu mă mai crizez când Yuri fură doi lei să cumpere bomboane. Nu o să ajungă în spatele gratiilor când o sa fie mare!

Yuri

În concluzie, aş vrea ca peste un timp, când Yuri învaţă să citească şi dă peste articolul acesta, să ştie aşa: nu, nu sunt o mamă pentru care relaţia dintre mine şi tine, dragul meu a mers de la sine! Dar nu din cauza ta, pui mic, şi nici a mea! Am avut şi am în continuare răni mai vechi de vindecat care stau în calea unei relaţii armonioase între noi! Dar iubirea mea de mamă leoaică, frumuseţea şi candoarea ta, Yuri, mă motivează să perseverez! Iar momentele pline de iubire când îti fac masaj, când ne jucăm cot la cot un joc pe calculator, când ne plimbăm cu trotinetele în parc şi când râdem împreună la bancurile tale sunt pentru mine fericirea împlinită!

Michael Thompson va ține pe 21-22 septembrie o serie de conferințe la București. Autorul bestseller-urilor “Raising Cain” (“Crescându-l pe Cain”) și “Speaking about boys, answers to the most asked questions about raising sons” (“Despre băieți, răspunsuri la cele mai importante întrebări despre creșterea copiilor”) le va vorbi părinților despre viața socială a copiilor, prietenii, popularitate și fenomenul de agresivitate, cu accent pe abordarea vieții emoționale a băieților și rolul tăticilor în acest context. Înscrieri și detalii pe site-ul michaelthompson.ro.

Otilia Mantelers ne-a mai povestit despre Yuri, Anna și Kim și despre relația complicată, dar frumoasă, dintre părinți și copii.

Foto: Arhiva personală

Te-ar mai putea interesa si: