Dedi Grigoroiu: Pisica mamei tale!

Breviar de înjurături infantile

Înjurăm sau nu în prezența copiilor? Ce e de făcut atunci când ne scapă o înjurătură zdravănă și îngerașul de lângă noi o repetă cu încântare și o include în vocabularul său? Dedi Grigoroiu ne povestește cu umorul său obișnuit despre cum este să fii tatăl unui copil de doi ani care, pe lângă „mama”, „tata”, „cățelul”, „pisica”, spune și „pida mă-tii”.

Mie îmi place graiul colorat. Îmi place să am un discurs care să fie cât mai zemos, haios și ușor de înțeles. Din acest motiv, am în limbajul zilnic tot felul de cuvinte din sertarul cu mizerii. Vorbesc cu „pu” și cu „pi” în funcție de nevoile semantice de moment. Sunt de părere că o înjurătură sau un cuvânt „urât” strecurat cu cap la locul lui pune un kilogram de sare peste mesaj și aduce mai multă lumină asupra lui. Mai simplu spus, am o gură cam spurcată.

Bun, vorbesc colorat, dar cum se împacă asta cu creșterea baiețelului meu de doi ani? Păi nu prea merge, că îmi cam ascund culorile și licențele poetice în preajma lui. Nu vreau să îmi zică: tăticuleee, mai iesim și noi afară, în plm? M-ar cam intimida asemenea cuvinte rostite de o voce drăgălașă și curată de copil. Ca atare, îmi inghit organele din vocabular cam în proporție de 99%. Problema e că mai scapă câte o coadă de înjurătură – din ăia 1% – pe care o aude și pe care o înregistrează instant. Mi se pare, de fapt, logic să o înregistreze – e un cuvânt nou – și, fiind la vânătoare de cuvinte noi, prinde plm-ul din zbor într-o clipită. Sau, când înjurăm tare și apăsat la ceas de nervi, cuvântul măscărit devine cu atât mai interesant cu cât îi arată o cale de a-și manifesta și el nervii pe care îi are din plin.

Ce e de făcut? Scrie în multe cărți cum că ba să îl ignori ca să nu înteleagă că a spus ceva important și să dea uitării grosolănia, ba să îi explici ce a zis și să îl rogi să nu spună cuvintele astea nici de față cu adulții, nici cu copiii (să le rostească doar în camera lui, de exemplu).

 

În orice caz, dacă ce trebuie să facem nu e foarte clar, e cât se poate de clar ce NU trebuie să facem, și anume să nu cumva să râdem când le scapă porumbelul pe guriță și/sau să nu cumva să îi pedepsim. Dacă râdem, își vor dori să ne mai distreze pe viitor și vor înjura ca birjarii și, dacă îi pedepsim, se vor purta ca în urma oricărei pedepse și vor face pe dos, adică vor repeta înjurăturile în ciuda noastră ca să ne pedepsească și ei, la rândul lor. E ușor în teorie, nu?

 

Ia să vedem o bucățică de realitate: mergeam cu soția și cu copilul pe umeri (doar copilul era pe umeri) povestind ceva cu aplomb. Limbajul era dat la foc mic, dar când ajung la momentul culminant al firului meu narativ, subliniez frumos cu un plm printre dinți. Printre dinți, da? La care se aude vocea de sus, nu a lui Dumnezeu, ci a lui Luca, repetând zglobiu numele organului folosit în narație. Și dă-i și țipă fericit noua achiziție prin cartier. Noroc că mi-a dat prin minte să mă folosesc de celebra asemănare cu fructul țuicii și am început să îl corectez:

– Prrrună! Prună. Ce pruna mea! Vrei să mâncăm prune când ajungem acasă?  

Eram la limita demenței dintre râs și plâns și încercam să par serios și convingător.

– Prrrrună. Mâncăm prună acasă?

– Daaaa! Mâncăm prrunăă. Prrrunăăăăă.

Yes! Am scăpat! Am driblat-o de data asta.

A doua mizerie prinsă și, de data asta, păstrată, este „pida măti”. El nu știe de cratimă, dar știe de „pidă”. Se pare că a înhățat expresia de la soția mea, mama lui, care înjură foarte rar. Poate din cauza asta a și înregistrat-o așa de bine. Oricât am încercat să îi zicem prima mă-tii, pisica mă-tii, obida mă-tii, prisma mă-tii, pizma mă-tii sau pizza mă-tii, tot nu am putut să îl păcălim. Asa că ne-am trezit cu un copil drăgălaș care, când e cu adevarat furios, dar pus și oleacă pe glume, bagă un „pida măăăti” apăsat și gâjâit din gât. Cred că intonația a învățat-o de la mine – că doar sunt prezent și eu în viața lui, nu? Tatăl, această figură marcantă, iubitoare și izvor de inspirație de cartier…

Acum, revenind la regulile cu ce să nu faci. Cum să nu râzi, măi nene, când vezi un omuleț drăgălaș, cu voce de înger, care scoate o asemenea porcoșenie pe guriță, cu o asemena intonație? Când îl aud, fug în altă cameră și râd de mă stric. Apoi îmi dreg fața râsă și reintru firesc în acțiunea de dinainte. Când suntem în familie e OK, dar să vedeți ce liniște jenantă urmată de râs înfundat se produce când suntem cu prietenii. Cum aud înjurătura infantilă se blochează, toți încercând să audă reluarea. Creierul nu poate asocia din prima expresia și intonația cu vocea și personajul. După ce se face declicul – cam trei-cinci secunde – încep privirile întrebătoare către noi.

Noi dăm din cap vinovați că da, au înțeles corect, din păcate, și facem rapid semnul de șșșt! Ei tac săracii, dar le râd și pantalonii de pe ei. Pe înfundate, desigur. Noi ne simțim ca niște tâmpiti. Ce părinți responsabili își învață copiii să înjure și îi și tolerează? Noroc că prietenii noștri știu teoria înjurăturilor la copii și nu așteaptă să îi dăm peste guriță. Cu toate astea, tot ne simțim ca naiba de vinovați că am călcat strâmb în educație. Zicem noi că „e normal să îți mai scape câte o înjurătură” și că „toți pățesc așa”, dar vina tot se înfiripă în stomac.

Așadar, dacă mă auziți strigând convingător prin parc „să o pup pe mă-ta, să o puuup, puuup”, înseamnă că iar am comis-o.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație