Ioana Stăncescu: „Mama, putem să facem vizite?”

Ioana și Ana

Ioana și Ana
Mama, putem să facem vizite? Iată o întrebare cu care Ana mă asasinează dacă nu zilnic, măcar o dată la două, trei zile. Înainte de toate, trebuie să vă spun că, departe de a fi o familie de mondeni, noi suntem mai degrabă prototipul de indivizi ce se mulează perfect pe canapeaua din sufrageria proprie pe care au grijă să o ocupe în totalitate, fără a mai lăsa loc vreunui posibil intrus sau invitat – ziceţi-i cum vreţi.

Aaah, o să spuneţi, deci aşa se explică întrebarea odraslei! Sărăcuţa, ea e dornică de vizite şi voi n-o lăsaţi! Ei bine, nu, dacă era aşa de simplu, nu vă mai deranjam cu toată povestea asta. Faptul că noi am ajuns relativ sălbatici şi făr’ de prieteni nu înseamnă că şi Ana trebuie să se supună rigorilor familiei. Fie vorba între noi, nu de rigoare e vorba, ci de comoditate. Dar, repet, copilul nu are nicio vină că s-a născut într-o casă mică unde nu se organizează petreceri, unde nu există masă mare în sufragerie (abia încăpem toţi trei la cea din bucătărie) şi unde cei mai buni prieteni ai noştri ori nu au copii, ori au emigrat, ori poate că ne urăsc şi de aia nu mai vin pe la noi.

Cu toate acestea, Ana este extrem de sociabilă şi dornică de companie. De fapt, ca să o spun pe aia dreaptă, copilul meu nu suportă să se joace singur. Nu a făcut-o şi nici nu mai trag speranţă că o va face vreodată. Singura activitate care o amuză şi pe care acceptă să o desfăşoare fără public spectator este desenatul. Dar, cum meticulozitatea nu o caracterizează, niciun desen nu-i ia mai mult de zece minute, după care dă năvală peste tine şi aşteaptă să-i propui distracţii. Or printre astea, la loc de frunte stau, după cum v-aţi prins, vizitele. Ele pot fi sau la noi acasă, sau la alţi copii prieteni. Prieteni de-ai ei, se înţelege, că doar are şi ea dreptul să aibă propriile ei preferinţe în materie de socializare.

Asta înseamnă, cu alte cuvinte, că, încă din fragedă pruncie, copila noastră nu a fost pusă în ipostaza stânjenitoare de a se juca cu diverşi plozi doar pentru că părinţii lor ne sunt amici. Mi se pare îngrozitor să-i pretinzi unui copil să se joace cu altul doar pentru că este de aceeaşi vârstă. Păi cum ar fi să vină la voi şeful şi să vă spună că de azi înainte o să lucraţi împreună cu Gigel în echipă, fiindcă este sigur că vă veţi înţelege de minune – doar aveţi amândoi treizeci şi unu de ani?

Ca şi noi, copiii au preferinţe în materie de prieteni şi ele nu sunt întotdeauna similare cu ale noastre. Cu toate astea, dacă din punct de vedere educaţional nu aveţi ce să-i reproşaţi copilului pe care al vostru şi-l doreşte drept prieten, atunci îmi pare rău pentru voi, dar cred că va trebui să cedaţi şi să petreceţi şi voi o seară în compania unor părinţi poate plictisitori, pentru fericirea celui mic.

Îmi aduc aminte că, în grupa mică, Ana s-a împrietenit cu o fetiţă şi mi-a cerut voie să o cheme în vizită. În conformitate cu cele afirmate mai sus, a doua zi am pândit la poarta grădiniţei să văd cine o ia pe fetiţa cu pricina. Am ochit mama, m-am repezit asupra ei, i-am povestit cine sunt şi am invitat-o la noi în vizită cu bărbat şi cu fetiţă cu tot.

– Cu plăcere, dar eu am trei copii! zise ea, un pic încurcată de situaţie.

– Păi, veniţi cu toţii!

Şi uite aşa, m-am trezit dintr-un foc cu cinci persoane ce mi-au ocupat canapeaua în doi timpi şi trei mişcări. Copiii s-au distrat de minune, au fugit, au ţopăit, s-au jucat de-a cavalerii şi prinţesele, au ras un platou cu fursecuri. Noi, ăştia marii, nu ne-am plăcut prea tare. Deh, viziuni diferite asupra vieţii. Dar credeţi-mă, am rezistat, n-am păţit nimic, întâlnirea nu ne-a marcat pe viaţă şi nici nu ne-a dat peste cap traiul cotidian.

Altădată şi-a dorit o petrecere de fete. Nu în pijama, că pe vremea aia nu aveam fotoliul roşu de la ea din cameră, cumpărat special pentru a putea adăposti o prietenă dornică să rămână peste noapte. Aşa că m-am apucat şi am adunat cinci fetiţe de la grădiniţă, le-am adus acasă şi le-am lăsat să se zbenguie până au venit mamele de la muncă şi le-au recuperat.

Sigur, în spatele acestei libertăţi de a alege pe care i-o dăm Anei stă, trebuie să recunosc, şi un gând uşor egoist din partea mea. Acela de a o face să se simtă bine acasă, în largul ei, de a dori să-şi aducă prietenii în vizită şi de a ajunge astfel să-i cunosc şi eu. Şi chiar de a învăţa să fie tolerantă, să vadă că se poate să petreci o seară împreună cu nişte persoane pe care nu le placi în mod special, dacă asta îţi face familia fericită. Copilul trebuie să simtă că nu este numai casa părinților, ci și a lui, și că poate să-şi cheme oamenii dragi.

M-a mirat un pic replica unui tată ce a venit într-o duminică la noi să-şi recupereze odrasla venită în vizită. Copila lui nu mai fusese niciodată chemată într-o vizită doar ca să se joace. La plecare, i-am spus părintelui că s-au jucat frumos şi că nici nu am simţit că am avut doi copii în casă. Păi aşa trebuie să fie un copil, cuminte! mi-a spus tatăl. Să fie cuminte poate, să stea cuminte, nu!

Aşa că, draga mamii, diseară, după ce îți termini temele, o să facem vizite! Eşti fericită? Aşa şi trebuie!

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație