István Lőrincz: Sunt eu, Regele aventurilor!

„Au fost zile când dimineața ne jucam macao în camera lui, la prânz mâncam prăjituri în Bulgaria, iar seara plimbam patrupezii familiei în spatele blocului.”

„Cu cei mici m-am înțeles dintotdeauna. Am o metodă sigură de a le intra în grații: intru în pielea lor și mă comport ca atare,” ne spune István, om serios de aproape 42 de ani, cu preocupări la fel de serioase – dacă ne uităm în CV-ul lui scrie că a fost (și uneori mai este) redactor, editor, redactor-șef, reporter, cadru didactic, traducător ocazional, director, foto-reporter, art-director, administrator de firmă, consultant de relații cu presa. Eh, dar oricât ar fi el de serios, e și tatăl lui Tudor, alături de care se distrează cot la cot inventând cele mai trăznite activități și distracții. Dar mai bine să-l lăsăm chiar pe el să continue.

 

Copilul meu are șase ani si un pic. E băiat și îl cheamă Tudor. OK, sunt tată de șase ani și un pic, și întrebarea este prin ce mă face asta mai deosebit față de alte milioane de tați din lumea asta? Prin absolut nimic, dar pentru fiul meu, eu sunt „TATI”. Și asta este suficient ca să fiu deosebit… de încântat.

Vă supun atenției prima probă la dosar care să-mi confirme declarația:

Scrisoarea lui Tudor către părinții lui. O redau mai jos.

 

„TUDOR O IUBEȘTE PE MAMI

DAR SĂ NU UITĂM DE-

TATI FINCĂ TATI ES-

TE REGELE AVENTURILO-

R.”

Nu mai râdeți, minți sucite și pervertite de ani și experiențe adulte! Desigur, prima reacție a mamei sale a fost: „Ce știe copilul și ar trebui să aflu și eu cât mai repede?” Apoi, bineînțeles, și-a pus întrebarea, de altfel foarte gustată de prietenele ei pe Facebook,”Oare e cazul să divorțez?” Lucrurile sunt mult mai inocente decât par la prima vedere și sunt curat ca lacrima. Copilul meu mă vede superb, puternic, invincibil, înțelept, un erou. Ce mi-aș putea dori mai mult de atât?

Parcul e clubbingul copiilor

Latura mea aventuroasă se manifestă în mici devieri de la rutina zilnică din care încerc să-l scot pe Tudor, dar și pe mine, din când în când. Nimic grandios. Aproape niciodată și nimic periculos.

Toți mergem în parc. Toți cei ca noi. Parcul e clubbingul copiilor, și cu toate că mi-e greu să admit, a devenit și un fel de Club al Taților cu Copii sub 10 Ani. Deja ne salutăm discret la intrarea locului de joacă și evităm instinctiv colțul în care campează bunicii zeloși ai nepoților care anterior l-au cunoscut pe odorul nostru în circumstanțe nu tocmai plăcute pentru ei. Apoi scoatem arsenalul din rucsac și evaluăm terenul. Eu fac parte din grupul membrilor (deja) relaxați. Să-i vedeți pe cei care au copii sub patru ani, toți cu ochii mari și alerți la mișcarea brauniană de pe terenul de joacă. Știu bine ce simt pentru că, nu de mult, eram în pielea lor. Jur că puteam prezice traiectoria unui copil mai mare pe trotinetă cu trei minute înainte de a se fi lansat cu ea. Alianțele s-au făcut cu mult timp în urmă. În general băieții sunt cu băieții, fetele cu fetele. Se fac schimburi. De jucării, de idei, de replici, de viruși și chiar de lovituri. Întocmai ca în lumea adultă.

1
2
DISTRIBUIȚI
Intră în conversație