Mihai Bădică: Floricel şi regele animalelor

Pot să vă mint, dar nu am s-o fac. Am să fiu sincer cu voi pentru că ştiu că oamenii sunt în general mult mai receptivi la poveşti adevărate. Nu înţeleg de unde vine preferinţa asta, dar o respect. Dacă mă întrebi pe mine, minciuna e la fel de autentică şi de stranie ca adevărul.

 

Imaginaţi-vă o femeie care urcă pe scări cu un monstru de copil în braţe. Este epuizată. Abia mai respiră. Copilul e mare, foarte mare, atât de mare încât ţi-e frică să te uiţi la el mai mult de şase secunde. Dacă îţi fixează privirea, intri, într-un fel de neînţeles, sub puterea lui. Te subjugă. Te face sclavul lui. Te foloseşte în scopuri egoiste, îndepărtându-te de propria viaţă. Femeia urcă treaptă cu treaptă. 27, 28, 29, 30… Doar numărând treptele reuşeşte să nu se gândească la sutele de mii de ace înroşite în focurile maternităţii care îi perforează mâinile subţiri, atât de subţiri, încât inevitabil te gândeşti că se vor rupe sub greutatea teribilei creaturi. Copilul stă nemişcat. E inert de mare. Femeia pare că duce în braţe o statuetă a lui Buddha, aşa cum e el reprezentat în imaginarul nostru colectiv şi cum îl putem găsi de altfel în orice magazin cu chestii asiatice. O burtă mare cu picioarele strânse sub ea, o faţă rotundă şi fălcoasă, cu o bulinuţă în frunte. Femeia pare la capătul puterilor. Inima-i bate greu ca atunci când faci un efort supraomenesc. Transpiraţia i-a lipit de spate cămaşa albă din pânză topită. Prin ea se văd bine coastele şi omoplaţii osoşi. Urcă treaptă cu treaptă, etaj după etaj, până la ultimul. Cele cinci colege o aşteaptă în cameră să vină cu ăla micu’. Sunt înnebunite după el. E o dulceaţă de băieţel. Ele nu au copii. Nu au născut. Nu ştiu cum e. Ea e prima din an care şi-a pus în pericol cariera studenţească, devenind mamă. Nu orice fel de mamă. Mama mea.

 

4 kilograme 200 la naştere. A durat aproape două zile să mă aducă pe lume. Mama a reuşit să mă alăpteze doar în prima lună până într-o noapte în care panica a oprit-o. A simţit că, odată cu laptele, sug din ea tot, creierii din cap, schimb organele interne între ele, capilarele ei se încolăcesc într-un ghem care ia cu rapiditate proporţii, precum spaghetele adunate pe-o furculiţă. Şi-a dorit un bebeluş, dar s-a trezit cu un Buddha vampiric care sugea cu o forţă infernală din ea, nu doar lapte, ci viaţa cu totul. S-a speriat atât de tare încât a cerut sfatul unui profesor de la facultate, expert în maternitate. Acesta a ascultat-o atent, ca un profesor universitar adevărat ce era. Voi ştiţi la fel de bine ca şi mine că femeile au nevoie să fie ascultate, nu neapărat să primească soluţii. Totuşi, situaţia era dramatică şi cerea o rezolvare imediată, doar că domnul profesor a dat una la care mama nu se aştepta. Nimic legat de alăptare sau de metodele puericulturnice la modă acum 30 de ani. Paradoxal, profesorul universitar i-a propus să se mute din camera de cămin. Oricât de prietenoasă era atmosfera alături de colegele mediciniste care deveniseră şi ele mamele mele, trebuia să se mute de acolo. Aşa considera domnul profesor. Nu era un mediu propice creşterii unui copil, iar mama avea nevoie de odihnă, de linişte. O mamă epuizată nu e o mamă bună, i-a spus domn’ profesor. Vorbă pe care mama a ţinut-o minte şi mi-a transmis-o mie încercând să mă responsabilizeze când am devenit tată.

 

De ce stătea mama la cămin? Unde era familia ei? Păi nu era. Din câte am înţeles din relatările de mai târziu ale părinţilor mei, familiile lor s-au împotrivit relaţiei, instituind un embargou emoţional care a rezistat ani de zile. Apoi embargoul s-a ridicat, dar degeaba. Mama s-a simţit abandonată până în zilele noastre. Eu nu te-am abandonat, i-a zis tata de curând. Aşa e, dar încă nu ştiai asta, i-a răspuns mama. Fără să participăm de niciun fel, nici eu, nici mama, la propria-mi devenire, ne-am mutat din cămin. Nu am apucat să cresc între femei decât până la vârsta de trei luni, iar seducătoarea perspectivă de a fi crescut de şase mame simultan a fost întreruptă brusc.

 

Cam aşa a început, dragele mele, din relatările mamei desigur, eu neavând amintiri de la vârsta aceea, povestea unui loc magic, în care aveam să ajungem, feriţi de privirile oamenilor normali şi în care eu l-am cunoscut pe primul prieten din viaţa mea, un prieten atât de special pe care nu am să-l uit niciodată. În momentul mutării noastre din căminul studenţesc, viaţa mea s-a schimbat înainte de a începe. Dintr-odată, mama s-a trezit într-o cameră separată, care avea o baie doar a ei, fără bucătărie, dar cu multă linişte. Din câte îşi mai aminteşte, mutarea s-a produs pe la jumătatea lunii iulie. Căldurile infernale de la ultimul etaj al unui cămin studenţesc, aerul irespirabil, forfota şi violarea permanentă a intimităţii au fost înlocuite de liniştea şi răcoarea unei cămăruţe cochete, mobilate simplu, dar frumos, care avea o fereastră înaltă ce dădea spre un fel de pădure foşnitoare şi parfumată. Magic, nu-i aşa?

 

Mama îmi povesteşte că, în prima noapte, încercând să profite de somnul meu şi de liniştea noului loc, a încercat să recupereze cu învăţatul. A deschis cursurile împrumutate de la colege şi a început să citească. Era foarte de absorbită de ce făcea. Se bucura că poate învăţa în linişte. Faptul că nu va fi obligată să întrerupă şcoala o entuziasma. Citea cu plăcere. Îşi făcea scheme. În ritmul ăsta avea să recupereze destul de repede handicapul celor câteva luni de după naştere. Şi dintr-odată un răget. De leu. Şi încă unul. Ştiţi, desigur, că răgetul leului este foarte puternic şi se poate auzi de la distanţe de kilometri. Leul rage în special noaptea şi o face pentru a-şi semnala prezenţa într-o anumită regiune. În povestea noastră, regele animalelor îşi anunţa prezenţa, mai precis, apropierea de noi. Instinctul matern i-a spus să-şi ia copilul şi s-o rupă la fugă, dar faptul că nu înţelegea de unde se aude leul cu pricina o ţinea în loc. Răgetele au fost dublate de panica zeflemitoare a unor maimuţe. Şi iar un răget puternic de intimidare. Mama speriată asculta fără să se mişte. La un moment dat, m-am trezit şi eu, dar, contrar credinţelor ei, nu m-am speriat. Păream curios. Nu plângeam. Amândoi ascultam atenţi. Animalele junglei se trezeau în noaptea răcoroasă şi intrau la noi prin fereastra înaltă. Lei, maimuţe, maidanezi. Mama susţine că ce a simţit în noaptea aia nu s-a comparat nici măcar cu sentimentul pe care l-a avut când m-a văzut după naştere.

În noaptea aceea de vară, s-a simţit de fapt pentru prima dată legată de mine într-o relaţie specială, care dintr-odată dădea sens vieţii ei, îndepărtând angoasa abandonului şi sentimentul inutilităţii.

 

A doua zi de dimineaţă, întrebând în stânga şi în dreapta, mama avea să afle că pădurea foşnitoare şi răcoroasă era Parcul naţional din Craiova, adică Grădina zoologică. Partea cea mai interesantă a noului loc în care ne-am mutat venea nu din proximitatea Grădinii zoologice, ci din scopul instituţiei în care domn’ profesor îi găsise un loc mamei. Era un cămin pentru copii abandonaţi. Afară, deşi nu le vedeam, umblau animale sălbatice, înăuntru erau copii orfani. Mama, şi ea un copil abandonat, îşi găsise locul. Aşa cum avea să mă avertizeze pe mine mulţi ani mai târziu, mama a înţeles pentru prima dată că oricât am reprima evidenţele şi am nega un lucru care nu ne face plăcere, viaţa va avea grijă să ne ducă în situaţii care să ne facă să confruntăm şi, cu puţin noroc, să acceptăm lucrurile aşa cum sunt.

 

Eram izolaţi pe o insulă magică. În timpul zilei când mama mergea la cursuri, eu rămâneam în grija unei asistente care avea grijă de copii. Ca să mă poată supraveghea mai uşor mă punea în pat cu un alt băieţel, de care eu m-am ataşat imediat. Stăteam amândoi liniştiţi în pătuţ şi ne studiam. Treptat s-a legat o prietenie. Angoasa de separare de mama mea s-a stins destul de repede. Aveam un prieten căruia îi căutam compania şi pe care îl preferam de departe, din relatările asistentei. Îl chema Floricel. El vrea cu ciclopul, doamnă. Doar cu ciclopul vrea. Ei bine, am zis-o. Primul meu prieten a fost un ciclop. Avea un singur ochi. După câteva săptămâni, din simpatie pentru el, am început să stau şi eu cu un ochi închis. Mama nu s-a prins din prima, dar când a făcut-o a început să se îngrijoreze. Prietenul meu nu se juca propriu-zis. El mai mult observa. Aşa am căpătat şi eu darul observaţiei. Tot din joacă. Închideam ochiul drept şi nu mai voiam să-l deschid. Acum mă surprind că fac acelaşi lucru când sunt foarte obosit, fără să-mi dau seama, desigur.

 

Pe la un an am început să merg, dar cei mai mulţi dintre colegii mei de cămin nu mergeau, aşa că am devenit de mic sedentar. Începeam să semăn din ce în ce mai bine cu Buddha. Văzând că am închis un ochi şi nu mai vreau să-l deschid, panica a lovit iar şi mama a început să se îndoiască de alegerea făcută. Ceea ce păruse o soluţie bună s-a transformat peste noapte într-un puternic factor de stres. Ce să facă? Dacă nu a făcut bine, dacă era mai bine in căminul studenţesc? Dacă, dacă, dacă… Buddha vampiric se credea şi ciclop. Asta-i mai trebuia mamei. Am stat cu un ochi închis ani de zile.

 

La un moment dat, mama s-a transferat la Bucureşti unde am locuit la străbunicii mei. Eu am devenit un copil normal şi nu prea. Îmi lipseau mult jungla şi prietenii din cămin. Deşi ne reinserasem în mediul normal şi familia o reacceptase pe mama, eu stăteam în continuare cu ochiul drept închis şi răgeam ca un animal. Imitam perfect şi maimuţele. Şi ursul. La una din mesele în familie, tatăl mamei mele, care încerca să mă înveţe să mănânc civilizat, a intrat în fibrilaţii când m-am dat la el scoţând un urlet sălbatic. L-am muşcat de mână. O mătuşă a leşinat. Tatăl meu a fugit în bucătărie să fumeze o ţigară, dar a fumat tot pachetul. Mă suisem pe masă cu picioarele şi îi pironeam pe tţți cu ochiul meu magic. Îi observam şi ei se simţeau observaţi. Stranie experienţă pentru un adult, mă gândesc acum. Împrumutasem de la prietenul meu o mare putere. Acum, când scriu povestea asta, îmi dau seama că poate se simţeau pur şi simplu vinovaţi că o abandonaseră pe mama într-un moment în care ea avea toată nevoia de sprijinul lor. Poate le era doar frică de mine. Cine ştie… Toată viaţa mea am fost un tip pasiv şi sedentar, care a preferat mai degrabă să observe decât să acţioneze. Darul furat de la prietenul meu m-a ajutat foarte mult. Aşa am învăţat multe despre semenii mei. Puterea mea nu m-a dezamăgit şi nu m-a părăsit niciodată.

Acum, când o îmbrăţişez pe mama şi aud iar leul şi maimuţele din copilărie, închid un ochi şi observ liniştea cum contaminează totul în jur. Simt că o pot proteja de toţi adulţii laşi din viaţa ei şi încerc din răsputeri să nu fiu şi eu unul. Îndoielile mamei s-au stins cu anii, dar de fiecare dată când ne întâlnim, simţim amândoi liniştea magică şi sfâşietoare din prima noapte împreună în cămin. Iar eu ştiu, dar nu pot să dovedesc, că ea a picurat magie în viaţa mea, ca pe un ingredient secret care nu apare niciodată în reţetă. Poate nici măcar nu-l ştie. Poate că eu v-am spus o poveste adevărată, dar dacă ea a inventat totul doar ca să mă facă să mă simt special?

Mihai Bădică

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație