Noemi Revnic: Pe vremea când copiii mâncau bomboane cu liqueur

M-am născut într-o zi tare iubită de copii, pe 6 decembrie 1972, chiar de Moș Niculae. Mama mi-a povestit că nu a avut niciun mililitru de lapte, așa că am băut conștiincioasă lapte de la toate doamnele lăuze de pe palier și imediat am îndrăgit și gustul Similacului.

Tot mama mi-a povestit că eram foarte pofticioasă și nu era nevoie de vreun stimulent deosebit care să mă determine să termin tot biberonul și, ulterior, conținutul farfuriei de bebe. Când aveam vreo doi ani, părinții mei și mamaie (mătușa tatălui meu, cea care m-a crescut) au plecat la teatru și m-au lăsat acasă în grija bunicii mele (mama tatălui meu). Bunica făcea niște sarmale grozave și în acea seară pregătea o cratiță întreagă. Probabil că s-a gândit să mă implice în procesul gătitului și a crezut că pot fi un ucenic de nădejde, pentru că mi-a înmânat o pungă plină de resturi de carne crudă și grăsime ca să le-o dau pisicilor. Zis și facut, numai că eu am considerat să mănânc cot la cot cu Miațu, Pitilici și Fouchet. La vreo oră dupa festinul meu pisicesc, am făcut temperatură, au venit si ai mei acasă și, până să descopere motivul indispoziției mele – am făcut o infecție intestinală de toată frumusețea , s-a creat ceva panică în familia Pavel.

Cu mama și motanul Fouchet

Amintirile mele din copilărie au miros și gust. Îmi amintesc de mirosul cozonacilor copți de mamaie, în după-amiaza de 24 decembrie, în fiecare an, și parcă simt și acum gustul cozonacului auriu, cu multă nucă și cacao. Îmi plăcea să rup în două felia de cozonac și să înmoi conștiincioasă în cana cu lapte cald.

Adoram să stau cu mamaie în bucătărie și să o urmăresc cum gătește. Parcă o văd și acum cu mașina de tocat nuci, cum pregătea prajitura Figaro (era prajitura care se făcea la mijlocul săptămânii, miercurea, înainte de Telecinemateca). Bunica locuia și lucra în Ploiești, așa că venea la noi la Câmpina vinerea după-amiază și pleca duminica. Când venea bunica, știam că o să facă tortul său consacrat, cu mere și cu frișcă deasupra. Îmi făcea și mie două torturi mici, în formele de jucărie, și le punea la cuptor în același timp cu forma cea mare și rotundă. Fremătam ca o pisică atunci când simțeam mirosul sosului dulce pe care îl turna peste blat și îmi plăcea la nebunie să mănânc restul de mere caramelizate din cratiță, de mamaie spunea că nici nu mai trebuie să o spele.

O altă amintire culinară puternică datează din timpul unei vacanțe la bunicii de la Brăila, părinții mamei mele. Am venit acasă cu părinții mei de la Lacul Sărat și am simțit un miros extraordinar: era dejunul pregătit de Omama, parizer pane cu cartofi prăjiți și salată de roșii. Cred că este una dintre cele mai puternice amintiri legate de Omama, care a și murit la jumătate de an după aceea.

La doi ani, în fusta preferată, roșu cu alb. Mama avea una identică, albastru cu alb.

Pe la vârsta de șase ani, pentru că eram grăsună bine, toata familia a intrat într-o mică panică. Mă uitam la ei și toți erau slabi: bunica, mamaie, Opapa, părinții mei superbi și “fit”, cum am zice astăzi. Dar eu nu aveam nicio problemă cu cele cinci rânduri de burți pe care le număram înainte de culcare și de care eram destul de mândră. Consiliul de familie a decis, însă, să mă supravegheze atent și să nu se mai pregătească dulciuri decât o dată pe săptămână, dulciuri care aveau să îmi fie administrate cu moderație. Ca un adevărat Rambo gastronomic m-am orientat imediat către familiile vecinilor din casă și tot atunci se pare ca mi-am dezvoltat abilitățile PR-istice. Mergeam în vizită la doamna Chebici care mă trata cu o papară excepțională. La tanti Marioara și nenea Valentin mâncam ficăței de pui cu piure, iar la desert primeam un bol cu lapte plin de miez de pâine albă. Speech-ul meu începea cam așa: „Și ce i-ați pregătit de mâncare soțului dumneavoastră? Trebuie să fie tare bun!” După ce micul meu secret a fost divulgat (se pare că familia mea m-a urmărit cu maaare atenție), mi-am extins teritoriul și am acaparat familiile de pe tot perimetrul străzii.

Cea mai amuzantă amintire legată de pofta mea de dulciuri este atunci când bunica făcea clătite. Era o seară de toamnă, eram toate personajele de sex feminin din familie adunate în bucătăria cea chic de la etajul întâi al casei de pe strada 11 Iunie din Câmpina: mamaie, bunica, mama și cu mine. Bunica arunca clătita în farfurie, eu o luam (ca haplea, cum mi se mai spunea) și o mâncam așa, goală și fierbinte. Mi s-a atras atenția de câteva ori, m-au trimis prin cămară să aduc diverse dulcețuri, doar doar să mă țină ocupată. La un moment dat bunica s-a înfuriat și mi-a băgat pe gât o clătită întreagă, deja umplută cu dulceață de vișine, specialitatea lui mamaie. Mi-au dat lacrimile pentru că am fost luată prin surprindere, dar cumva am reușit să mă satur.

Cu toată clasa și tovarășa învățătoare Cartianu. Mă recunoașteți ușor, sunt prima din partea dreaptă

 

Alte plăceri culinare din copilăria meu erau crema de ciocolată ornată cu vișine din vișinată, pregătită de mama și marea ei delicatesă, crema de zahăr ars; sosurile cu vin pregătite de tatăl meu, un mare bucătar; bomboanele de ciocolată Amfora, umplute cu liqueur pe care le aducea bunica de la Ploiești (da, aveam vreo cinci ani cand le-am descoperit și la acea vreme nu exista teama că se îmbată copilul dintr-o bomboană cu alcool); murăturile pregătite de mamaie, mai ales gogoșarii și ardeii umpluți cu varză roșie și căței de usturoi; și desigur, micul dejun din tabăra de vară de la Voila, care consta în cacao cu lapte și pâine cu unt și cu gem.

În materie de prăjituri de la cofetărie, preferata mea era Doboș. Cumpăram din banii de buzunar câte un platou de Doboș și îl împărțeam frățește cu Nadia, prietena mea cea mai bună, cu care am fost colegă de la grădiniță și până în clasa a XI-a. Nadia pitea prăjiturile în bibliotecă, pentru că și ea își dezvoltase un simț al autoapărării fantastic, datorită faptului că avea parte de o supraveghere asemănătoare din partea alor ei (era doar un pic mai slabă decât mine).

Când am împlinit 13 ani, ca într-o poveste a fraților Grimm, m-am înălțat brusc și am slăbit. Nu regret nicio clipă excesele mele culinare de atunci și în prezent sunt la fel de pofticioasă, mai ales la capitolul dulciuri.

Și da, prietenii mei spun că fac niște clătite senzaționale, pe care am învățat să le fac de la bunica și de la mamaie.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație