Ramona Gabăr: Când voi fi mică, voi fi sora mai mare

Tudor da târcoale îngândurat căruciorului în care stă aşezat fratele său mai mic. Nu e prima oară când îl întâlnesc pe Tudor, s-a jucat deseori cu Maria mea, dar e prima oară când e şi fratele său aici. Până acum, am auzit doar povestindu-se despre Sebi, iată că acum îi văd împreună.

Tudor are o mie de gânduri în cap. Aproape că le vezi materializându-se, le auzi bâzâindu-i în căpşor, atât sunt de vii şi de presante. Sebi întinde mâna după camionul roşu. Tudor îl întinde resemnat, sub privirile aprobatoare ale bunicii şi ale mamei.

Unde e Tudor, acel Tudor care o ajută pe Maria să se caţere pe tobogan, acel Tudor care îi explică fiecare colţisor şi fiecare buton de la locul de joacă? Unde e Tudor cel vorbăreţ, căruia nu-i mai tăcea gura povestind despre camioanele şi dinozaurii din colecţia personală? Unde e Tudor cel însoţit de bunica lui blândă, Tudor cel isteţ, povestind năstruşnic despre Sebi cel mic, care stă acasă cu mami şi face nani?

 

Sebi cel mic a aruncat camionul cel roşu, camionul preferat. Tudor cel mare ridică ochii spre mama şi spre buni, căutând să înţeleagă dacă are dreptul să se supere, să protesteze. Prin ochi îi trec umbre, gura i se crispează aproape imperceptibil. Un suspin înăbuşit, o ridicare din umeri necontrolată. „Ridică-l şi dă-i-l înapoi, că i-a căzut!” îi spune bunica, încercând parcă să-i transmită înţelepciunea şi generozitatea întregii lumi. „Tu eşti mai mare, trebuie să împarţi!” Tudor execută, resemnat. Nu e nici urmă de bucurie în gesturile lui un pic obosite. Îmi vine să-l îmbrăţişez şi să-i spun „Ştiu cum te simţi!”

 

Acum 28 de ani, lumea mea se năruia: se năştea Cristina. Îmi amintesc cu precizie episoade ale acelor prime luni. Îmi amintesc deznădejdea, frustrarea, disperarea, îmi amintesc senzaţia de gol, de părăsire, de sfârşit: eram a nimănui. Îmi amintesc lecţiile zilnice despre a fi „mai mare”. Îmi amintesc că am primit lecţii, nu-mi amintesc să fi primit empatie. Îmi amintesc că iubirea se împărţea în două şi că jumătatea mea era oribil de ciuntită, de „mai puţină”. Îmi amintesc că lucrurile mele nu mai erau ale mele. Îmi amintesc că – brusc – parcă nu mai eram copil. Trebuia să am grijă de cineva, iar de mine nu mai avea grijă nimeni. Îmi amintesc aşteptări, nu şi speranţe. Îmi amintesc groaza că am fost înlocuită, că locul meu era în pericol. Aveam patru ani.

 

Aş vrea ca, de la înălţimea celor 32 de ani de azi, să intru puţin în mintea părinţilor care au copii mai mari şi copii mai mici şi să le spun povestea mea, cum o înţeleg azi, cu mintea de acum şi după o convieţuire de 28 de ani cu sora mea mai mică. Nu, încă nu înţeleg totul, sunt lucruri care încă îmi rămân ascunse, dar sunt şi multe pe care cred că le-am înţeles şi aş vrea să vi le şoptesc.

Dintre cele încă neînţelese, aş vrea să ştiu ce resorturi ascunse m-au făcut până la urmă s-o iubesc pe Cristina până la cer şi înapoi şi să vreau să împart cu ea şi ultima bucăţică de biscuit. (Ştiţi, erau vremuri când eu mergeam la şcoală, iar ea rămânea acasă. Din când în când, la vreo aniversare, se împărţeau bomboane. Primeam bomboana, o înveleam în şerveţel şi o băgam în buzunar. Aveam cât… şapte sau opt ani? Şi, în timp ce colegii mei îşi mâncau bomboanele plescăind satisfăcuţi, eu o înghesuiam în buzunar, ca s-o împart, acasă, cu Cristina.) Desigur, n-a fost pedagogia subtilă a părinţilor mei. „Ea e mai mică, ea nu ştie, tu eşti mare, trebuie să împarţi, trebuie s-o ajuţi, ai grijă de ea, dacă o pierzi să nu te mai întorci acasă, e sora ta şi trebuie s-o iubeşti” – nu pot fi astea motivele pentru care am ajuns până la urmă s-o iubesc cu o iubire uriaşă. Dimpotrivă, sunt motivele pentru care, luni sau poate ani întregi, am urât-o cu patimă. M-am bucurat cu speranţă de câte ori a dispărut, de câte ori s-a îmbolnăvit sau s-a rănit. Mi-am dorit, am visat, am plănuit să dispară. Am rămas fără cuvinte şi am plâns în baie de fiecare dată când, ca o pisică deţinătoare de nouă vieţi, se ridica şi mergea mai departe (slavă Domnului!). Azi, o iubesc mai mult decât sunt uneori în stare să-i arăt. Mă gândesc la ea, o visez, iar uneori, din obişnuinţă, de drag şi de dor, o strig pe fiică-mea „Cristina”.

 

Dintre cele pe care le-am înţeles în timp, mi-aş dori ca toţi părinţii să-şi repete în fiecare clipă în cap o mantra, una singură: „copiii mai mari sunt, totuşi, copii mici”. Atât şi nimic mai mult. Înţelegând asta, înţelegem de fapt că aşteptările noastre nu pot creşte în momentul în care ajungem acasă de la maternitate cu cel mic. Copilul care ieri avea trei, patru sau cinci ani are tot atât şi azi. E la fel de mic şi un pic mai neajutorat. N-a crescut într-o zi cât alţii în şapte ani şi nu s-a adăpat la izvorul înţelepciunii. Este acelaşi copil, cu aceleaşi nevoi şi cu o mare frică. Despre frică, vă va povesti el, dacă nu-l înghiontiţi zi şi noapte, moment de moment cu sumbrul îndemn „Trebuie să-ţi iubeşti frăţiorul!”

 

Având o soră mai mică, eu cred totuşi că iubirea dintre fraţi e, în general, firească, naturală şi simplă. Nu e nevoie să forţăm lucrurile, nu e necesar şi cred că e chiar periculos să le spunem copiilor că trebuie să îşi iubească fraţii mai mici.

Copiii mai mari sunt atât de fragili, vă rog să aveţi grijă de ei cu şi mai multă atenţie, cu şi mai multă dăruire atunci când îi cadorisiţi cu un frăţior mititel, încântător şi inoportun. Iubirea nu poate fi predată, ca fizica sau ca gramatica. Ea vine când găseşte loc şi rămâne pentru totdeauna.

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație