Sabina Ulubeanu: „Atunci când mama nu e bine, nimeni nu e bine.”

E seară, destul de târzie. Copiii dorm, iar din camera alăturată se aude Glenn Gould, pe Mezzo. Cu ceva minute mai în urmă m-a chemat soțul meu, să vin să mă uit, pentru că e tare interesant. Din păcate, seara asta m-a prins mai moale. Parcă mă supără un pic urmele splenectomiei, doar se schimbă vremea și unii o simt interior mai repede decât exterior. Nu reușesc să mă mobilizez, rămân cu cartea mea, sau poate era laptopul… Știu însă că, dacă dorm bine și cât de devreme, mâine dimineață am să pot trimite în bună stare copiii la școală și gradiniță. Ceea ce s-ar chema rutina oricărei case, pentru mine reprezintă o epuizantă și importantă victorie. Pentru că da, și mamele se îmbolnăvesc. Și atunci când mama nu e bine, nimeni nu e bine. Și nu, nu mă refer la o săptămînă de gripă…

Primește cele mai utile articole de parenting direct la tine în Inbox

sau
Înscrie-te cu Facebook

Povestea mea de mamă suferindă începe acum trei ani, într-un octombrie sublim în care gene firave de lumină se strecurau în ochii băiețelului cuibărit la sânul meu, calde revărsări de lumină îmi însoțeau drumurile matinale spre facultatea unde predam, sau spre școala fetiței, proaspătă elevă în clasa întâi.

Toate aceste momente de fericire veneau însă la pachet cu o oboseală cruntă, o sfârșeală pe care o puneam pe seama vieții mele trăită cu intensitate chiar și in cele mai insignifiante situații. Aveam 30 ani, doi copiii măricei, de 7 și 2 ani, aveam de terminat doctoratul cu o temă pasionantă, aveam de scris muzică și de fotografiat. Mai urcam și pe munte cu copilașul în sling. Cum să nu obosești?

 

Octombrie a trecut, iar noiembrie m-a prins palidă și deprimată. Totul devenea din ce în ce mai greu, am pus-o mai întâi pe seama celor câteva kilograme în plus, apoi presupunerile au trecut de la stat prea mult cu nasul în computer până la lipsa turelor în aer liber. Ultima era să-mi fie fatală, în jur de 20 noiembrie 2009, când am pornit într-o plimbare ușoară și mi-a fost frică că nu mai ajung acasă.

Recomandări



Semnalul de alarmă era prea puternic, am mers de îndată la analize. Acolo, supriză, sângele se „hemoliza” și rezultatele nu puteau fi citite. Presimțind ce era mai rău, a doua de zi de dimineață am plecat spre Fundeni. Nu povestesc toate aventurile mele de acolo, cert e că în câteva ore m-am trezit în mijlocul unei aspirații de măduvă cu suspiciunea de leucemie. Fără să știu că pe Gheorghe l-am alăptat pentru ultima dată în acea dimineață. Fără să știu că avea să fie doar prima mea plecare pe termen lung. Fără să prevăd ce avea să urmeze. Mulțumită sa aflu că, în ciuda pungii roșii înfipte în brațul meu, aveam „doar anemie hemolitică autoimună”. Doar toată lumea are ceva autoimun, nu e așa o problemă… Ce dacă eu produc niște anticorpi care îmi omoară celulele roșii și mă aflu în pericol de moarte imediat ce hemoglobina mea scade sub 7?

Cele șapte zile în spital au trecut repede, chiar credeam că asta a fost, un pic de odihnă până trece anul și din ianuarie liber la tot. Ce a urmat, a întrecut orice coșmaruri. Vreau să ajung mai repede la scopul acestei istorisiri, așa că vă spun doar că recăderile au venit valuri, fiecare mai violentă și insidioasă în același timp, medicamentele pe baza de cortizon au avut efecte adverse teribile, dintre care cel mai dureros a fost să văd cum mi s-a deformat chipul într-atât încât nu am fost recunoscută de vechi colegi de facultate. Și lista poate continua… Fie uitată!

 

Ceea ce aș vrea să vă aduc în atenție este efectul bolii mamei asupra copiilor. Nu știu alte mame în aceste situații cum sunt, dar eu nu am putut să le ascund nimic. Lui Ghe a trebuit să ii motivez dispariția sursei de multă iubire și un pic de hrană care era alăptarea de care încă ne bucuram amândoi, Sofiei a trebuit să îi explic de ce nu pot să mă ridic din pat să o închei la uniformă și trebuie ea să se aplece, de ce nu o mai duc și aduc eu de la școală, de ce o pun să vină cu lecțiile lîngă mine, sau, mai crunt, de ce trebuie să se cam descurce singură. Nu e nicio tragedie în aceste gesturi mărunte, însă ele sunt ceea ce face o mamă să fie prezentă activ și nu doar dând indicații. Orice mamă are tandrețurile sale intime cu copiii, mici momente de alint și răsfăț libere de orice judecată din exterior. Mie îmi erau din ce în ce mai interzise, mai de neatins, mă simțeam goală pe dinăuntru și furioasă în același timp, dar fizicul era superior sufletului și mă vedeam nevoită să mă rezum la strictul necesar. Cum să le ascunzi adevărul?