După ce mă plângeam de lipsă de timp, acum chiar încep să intru la bănuieli. M-a sunat ieri fina mea. Fina mea este mama finuței mele. Finuța mea are… ăăă… vreo 5 luni? Cred că s-a născut în mai, că erau cireșele coapte. Ah! Cireșele sunt coapte și în iunie! În fine, are până într-un an.
Mă întreba fina de nu știu ce vaccin, dacă Victor îl are, cu nu știu câte tulpini. Nu eram atentă. La naiba! Mă prefăceam că nu sunt atentă pentru că, în realitate, jur cu mâna pe inimă că nu-mi amintesc nimic de niciun vaccin. Și știți ce e mai grav? Că nici carnețelul ăla nu știu unde e! Nu mai știu ce i-am zis, dar am replica mea de siguranță: „Vezi și tu! Tu știi mai bine, că ești mama ei!”
Am depășit subiectul, am mai vorbit un pic despre mine, despre Victor și am revenit la mâncare. Pasiunea mea, mâncarea! Aia pe care nici acum n-am apucat s-o gătesc. De trei zile, mâncăm numai grătar și/sau salată la masa de seară. În rest, el mănâncă la grădiniță, dacă mănâncă, iar eu pe la birou ce apuc. Seara trântim ceva pe plită, încropim o salată și scăpăm și de asta.
– N-am mai gătit nimic, să știi! îi zic eu, pentru că de obicei ne mai schimbăm idei la capitolul ăsta.
– Nu, fată, nu de tine întrebam! Întrebam de asta mică, ce îi dau prima dată? Legume sau fructe?
…
Pffff. Pauză! M-am blocat!
– Ăăăă, fructe? Ăăăă, legume? Ăăăă….
Și urmează întrebarea care mă lovește direct în moalele capului. O simțeam venind… Dom`le, astfel de chestii ar trebui să nu se întrebe. Să țină de intimitate. Pe mine când mă întreabă cineva cum am făcut, ce am făcut, de ce am făcut așa la Victor, mă simt ca ultima nătângă. Mă simt cea mai îngrozitoare mamă și cea mai proastă femeie. Am uitat! Am uitat! Eu nu îmi mai amintesc cum am început diversificarea la Victor. Da, n-a trecut un secol, e adevărat, dar pune-mi pistolul la tâmplă, că tot nu reușesc să-mi amintesc exact. Nu mai știu! Parcă fructe, dar nu mai știu exact. Știu că s-a strâmbat și că nu i-a plăcut. Și nici acum nu se omoară cu mâncarea. Dacă mă întrebi care e mâncarea lui preferată, să mă tai bucăți și să-mi dei sare și eu tot n-aș fi capabilă să spun. Nu știu! Nu are! Aaa, perele și smântâna, dar nu întotdeauna.
Sau mai sunt întrebată dacă a avut nu știu ce boală. Știu sigur, sigur că a avut rotavirus (o să vă povestesc pe larg, într-o zi, când o să am timp!, filmul groazei în spital), a mai avut varicelă și niște răceli. Dar să nu mă întrebați cu ce l-am tratat sau ce rețetă i-a dat medicul că, din nou, nu știu.
– Cum să nu mai ții minte? Fii-tu are patru ani!
Așa, are patru ani. Dar n-am voie să uit în trei-patru ani? Mamele nu au voie să uite?
– De ce nu ți-ai notat?
Uite că sunt o mamă atât de denaturată că nici măcar un caiet cu primul „ORICE” nu am ținut. Nu știu când a zâmbit prima oară, dar îmi amintesc zâmbetul ca și când ar fi acum. Nu știu când i-au dat primii dinți, dar îmi amintesc suprinderea mea când i-am găsit în gură: doi dințișori jos. Nu știu când s-a ridicat în fund, dar mi-l amintesc mic și gras, ca un Buddha, stând în mijlocul patului. Și asta țin minte și fără caiet. Și nici n-o să uit. La ce mi-ar folosi caietul? Să-l scot spre lectură publică peste niște ani, când va veni băiatul cu iubita în vizită la mine, iar eu, senilă cum voi fi, să citesc din caiet, iar adultul Victor să se uite în pământ pentru că iubita lui tocmai a aflat când a făcut el primul caca la oliță. Așa nu!
În fine, pe fina am trimis-o la Atelierele pentru Mămici, care la ediția asta o au gazdă pe Eugenia Dobrescu, de la Diversificare.ro și tema va fi fix diversificarea. Am zis să vă spun și vouă, ca să nu ajungeți să întrebați vreo „experimentată” ca mine. Mai bine mergeți acolo, direct la sursă.
Nu de alta, dar trebuie să aveți și voi ce să uitați dup-aia!
