Îmi amintesc de Gheorghe Dinică și de Nelu Ploieșteanu cântând într-o scenă din filmul lui Nae Caranfil, Filantropica: „Pentru cine am muncit toată viața mea/Pentru copii, pentru casă și nevasta mea”.
Îmi amintesc și de părinții mei și de cele câteva concedii pe care le-am petrecut împreună. Asta se întâmpla înainte să împlinesc eu cinci ani. Mergeam la mare, cu bilet prin sindicat, și la Băile Herculane pentru că aveam o mătușă acolo. Și asta a fost tot.
Ai mei s-au apucat să mai contruiască o casă prin ’90 (pentru că deh, aveau doi copii) și banii de concediu intrau în betoane, geamuri, țigle și alte materiale, lucruri care nouă, copiilor, nu prea ne aduceau fericirea. Ba chiar am fost nevoiți să punem și noi umărul la treabă pentru că tot ce se construia acolo era, ați ghicit, pentru noi.
În schimb, părinții mei erau liniștiți și fericiți la gândul că fiecare copil va avea casa lui. Acum, și eu, aici în București, și fratele meu, la mii de kilometri de țară, suntem fericiți și liniștiți că, undeva, într-un sătuc din „pitorescul” sud al țării avem fiecare câte o casă: una încă nefinisată care necesită o investiție și alta cam deteriorată care, v-ați prins, necesită altă investiție. Nu vrem să le scoatem la vânzare ca să nu ne frustrăm – banii pe care i-am putea obține în urma vânzării (dacă, ipotetic vorbind, s-ar găsi cineva să le cumpere) n-ar putea acoperi avansul pentru una nouă în orașele în care trăim.
Și iată cum părinții noștri s-au ocupat singuri, singurei de programul Prima Casă.
Tata a murit și tot n-a apucat să vadă noua casă terminată și aranjată așa cum și-ar fi dorit el. Mama a rămas singură cu cele două imobile. Iar eu și fratele meu ajungem acolo de Sărbători, și nici atunci nu e bătut în cuie.
În ultimul timp, sunt tot mai tentată să aplic pentru un credit de locuință (nu prin Prima Casă, pentru că sunt deja proprietară). A înmugurit în mintea mea de mamă de curând – sau poate e tot vreun ceas biologic tipic românesc – ideea că trebuie să-i las copilului ceva, să-i las o casă. M-aș lega la cap cu un credit pentru 25-30 de ani. L-aș termina de achitat când copilul va avea vârsta mea de acum.
Pe de altă parte, mă uit în jurul meu și văd tot mai mulți „copii” fugiți din cuibul lor și stabiliți în te miri ce locuri prin lume. Sunt adulți, copii ai unor părinți care, ca și părinții mei, le-au asigurat locuințe, copii ai unor părinți care sunt convinsă că au muncit pe brânci, și-au rupt de la gură și s-au sacrificat pentru viitorul copiilor. Dar copiii, de cele mai multe ori, își găsesc viitorul departe.
De aceea tot stau pe gânduri și nu știu dacă să pornesc spre clădirea unui viitor al copilului pe o pistă pe care, am toate dovezile, s-o declar falsă.
Pentru că, recunosc, mi-aș fi dorit mai multe concedii împreună cu ai mei. Aș fi vrut să mă ducă să văd și alte țări, nu să mă țină într-un fel de captivitate în care să ajut la construcția propriei mele colivii. Drept urmare, după primul zbor nici nu m-am mai întors. Aș fi vrut să am niște părinți mai veseli și mai fericiți, nu mereu preocupați și îngândurați din cauza problemelor și a banilor care se dovedeau a le fi insuficienți pentru a termina casa pe care o începuseră. Aș fi vrut să avem mai mult timp liber pe care să îl petrecem nefăcând nimic, bucurându-ne unii de ceilalți, nu vacanțe în care să ajutăm la treburi.
Mi-aș fi dorit să mergem în vacanțe cu cortul și în weekenduri să ieșim la pădure.
Mi-aș mai fi dorit o întreagă copilărie în casa bătrânească pe care am părăsit-o când aveam 10 ani pentru a ne muta la 200 de metri distanță într-una nouă care nu îmi spunea nimic și pe care nici acum n-o pot considera „acasă”.
Și mi-aș mai fi dorit ca părinții mei să formeze un cuplu fericit și să aibă timp și pentru ei. Mi-aș fi dorit și niște concedii în doi pentru ei. Aș fi vrut să trăiască și pentru ei, nu numai pentru noi.
Nu cred că o să devin prea curând clienta vreunei bănci din dorința de a fi proprietara unei case peste 30 de ani.
Nu știu dacă e bine sau nu, dar nu cred că voi investi în pereți pentru viitorul copilului. Prefer să investesc în el totul: timp, bani, energie, fericire, educație. Vreau să avem un trai frumos ca să ne asigurăm amândoi amintiri și mai frumoase.
Acestea îl vor însoți pretutindeni în viață, oriunde ar alege el să-și facă cuibul. Și atunci voi sta liniștită, probabil cheltuind toată pensia pe chirie, și-mi voi aminti de toate momentele frumoase pe care le-am trăit alături de copilul meu. Și știu că și el se va gândi la asta.
Și, printre toate astea, mi-aș face timp să mai trăiesc și pentru mine. Pentru că și mamele sunt oameni.
Dar voi ce mă sfătuiți? Să fac, totuși, un credit?
