De ce am 88 de rochii?

rochii-totul-despre-mame

Povestea celor 88 de rochii ale mele

Vă plac şi vouă rochiile? Sau le detestaţi de-a binelea? Indiferent de situație, citiți povestea mea şi a celor 88 de rochii ale mele! 

Împing şi împing şi iar împing, în pofida faptului că simt în ceafă privirea sfredelitoare a soţului meu. Aş putea să întorc capul pentru o secundă doar pentru a auzi acel atât de familiar „ai exagerat”, dar îmi văd în continuare de treabă, murmurând un „n-am exagerat deloc” şi reuşind, triumfătoare, să duc la bun sfârşit operaţiunea cea anevoioasa. Gata, am reuşit să îndes în dulap ultimele trei achiziţii, care ridică la 88 numărul total al rochiilor mele. De fapt, nu sunt numai 88 de rochii, ci şi 88 de poveşti fermecătoare, un fel de memory-stick-uri personalizate, care, la o simplă privire, mă fac să retrăiesc clipele atât de plăcute când eram îmbrăcată cu ele.

De la blugi, la rochii

Prima rochie adevărată (le exclud fără regrete pe cele două dreptunghiuri lălâi purtate accidental în timpul liceului) a fost cea pe care am îmbrăcat-o când aveam 20 de ani, la nunta fratelui meu. Era anul 2000 şi, pentru că oferta magazinelor nu era nici variată, nici pe gustul meu, mama s-a gândit să mă ducă la o croitoreasă prietenă să vedem cu ce ar putea să mă ajute să arat şi eu frumos şi feminin în ziua cea mare. Da, feminin, căci în momentul acela cei mai buni prieteni din şifonier îmi erau blugii, iar vestimentaţia mea era destul de masculinizată, în pofida faptului că eram îndrăgostită şi ştiam de la prietene şi de prin Cosmo că băieţilor le plac fetele în rochii.

Mi-am ales singură materialul şi mi-am creionat mental un model, ţinând morţiş ca acesta să fie lung şi cu spatele gol. N-aveam picioare prea strălucite, bustul era sărăcăcios, aşa că m-am gândit în momentele acelea că măcar o şiră a spinării care să se arcuiască frumos la dans ar merita arătată. Rochia a ieşit perfect, era dintr-un saten mat foarte gros, de culoarea nisipului ars, iar toata lumea m-a complimentat sincer pentru aşa o metamorfoză; reuşisem să devin o domnişoară chiar drăguţă, infinit mai atrăgătoare decât versiunea de cu o zi înainte, cea cu blugi de rapper şi tricou cu familia Simpson. Însuşi prietenul meu, care mă însoţise la nuntă, fusese surprins de transformare şi a îndrăznit sa îşi treacă delicat mana peste spatele meu gol, într-un moment de neatenţie, şi m-a invitat în neştire la dans, facând abstracţie de faptul că reuşeam să îl calc serios pe pantofi. De-atunci şi până la pasiunea straşnică pentru rochii n-a mai fost decât un pas minuscul.

Putem iubi şi rochiile imaginare

Nu pot să nu recunosc că primul lucru pe care îl fac atunci când intru în magazine este să verific stocul lor de rochii. La fel mi se întâmplă când păşesc într-o prăvălie cu metraje: văd materialele frumos aranjate în rafturi, merg să le simt textura şi deja ştiu cum ar arăta o rochie făcută din fiecare bucată de textil în parte. Acesta este şi motivul pentru care am în dulap şi astfel de cupoane, fiecare aşteptându-şi cuminte rândul pentru a fi transformat în rochia pentru care a fost predestinat.

Ajutoare de memorie

Rochiile, chiar dacă au fost captate de pozari în diferite variante, sunt propriile mele albume foto. N-am nevoie de imaginea grăitoare de atunci ca să îmi aduc aminte de ziua în care le-am purtat, să râd sincer, să mă înroşesc sau să îmi şterg o lacrimă de pe obraz. Pentru asta am rochia aurie cu franjuri negri de la nunta finilor mei, peste care fetiţa cea mare mi-a răsturnat o combinaţie inedită de sos de la sarmale şi suc cafeinizat, ori rochia neagra din mătase cu decolteu generos care i-a arătat mai mult decât mi-aş fi dorit colegului de trafic în momentul în care stăteam la semafor. Ar mai fi rochia în două tonuri de mov în care mă învârt ca un titirez, iar fetiţele mele râd în hohote şi îmi spun că arăt ca o umbrelo-păpădie, sau rochia vintage cu broderie manuală din pietre pe care am îmbrăcat-o doar o dată, la un botez. Atunci le-am lăsat tuturor impresia că eram bolnavă, pentru că mă foiam pe scaun negăsindu-mi locul, de teamă să nu îi deteriorez lucrătura. Nu uit de rochia portocalie lungă până-n pământ, la care trebuie să îmi pun tocurile de 10 centimetri, de rochia cu bicicletă care mi-a adus comentarii de genul „e Pegas sau model mai nou?”. Şi nici de rochia mea de mireasă, care îmi trezeşte dulci nostalgii şi mă face să dau apă la şoricei la aducerea aminte a zilei celei fericite.

Povestea rochiilor continuă

Toate aceste bucurii sunt motive suficient de întemeiate ca să nu mă despart de rochiile mele, chiar dacă pe unele nu le voi mai purta niciodată, din motive de siluetă. Şi, dacă stau să mă gândesc mai bine, ar mai fi un motiv pentru care ador să mă îmbrac într-o rochie.

Pentru că, de fiecare dată când mă întorc acasă după ce rochia m-a însoţit prietenoasă unde a fost nevoie, când mă descalţ de pantofi în maşină şi îmi pun picioarele sub fund, când îmi desfac cu mişcări lente fermoarul de pe spatele rochiei sau când mă chinui să-mi descâlcesc părul, urmează ceva ce te face să închizi ochii pentru o fracţiune de secundă şi să visezi:

– Ai fost cea mai frumoasă, mami!

 

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație