Haine și pantofi de care mi-e dooor

New Kids on the Block. Vă aminiți cât de cool ni se păreau?
New Kids on the Block. Vă aminiți cât de cool ni se păreau?

Se numea Leonardo, era un italian de viţă nobilă ce-l avea pe vino-ncoace şi a fost prima mea mare iubire. Din nefericire, sentimentele mele n-au fost împărtăşite, iar asta pentru că mama n-a fost de acord cu această relaţie, pe care a sortit-o din start eşecului – i se părea ei că Leonardo nu era prea arătos. După Leonardo, inima mea a bătut mai tare pentru Gregorio, tot un italian şarmant cu priză la public, care, din fericire, a fost şi pe placul mamei. Cu toate că a fost binevenit în familie, n-am reuşit să-l fac pe Gregorio să se înamoreze de mine şi am rămas cu gândul la el până când viaţa mea s-a intersectat cu cea a unui descendent al altei familii celebre, De Fonseca, care mi-a căzut cu tronc şi care, prin voia Providenţei, s-a lipit de mine ca timbrul de scrisoare. Ei, mă rog, nu chiar de mine toată, ci numai de picioarele mele, pentru că, după cum poate aţi şi dedus, era vorba despre o pereche de încălţări, care m-au cucerit de la prima lor apariţie într-o reclamă la TV.

Pantofii Leonardo, cei Gregorio Rizo sau papucii de casa şi sandalele De Fonseca sunt doar câteva dintre nostalgiile vestimentare ale copilăriei și adolescenței mele, primele după care am suspinat într-adevăr şi mai suspin şi acum, pentru că nici pantofi Leonardo şi nici pantofi Gregorio Rizo n-am avut. Asta pentru că sus-numiţii se găseau extrem de greu şi, dacă primeai informaţii despre locul de unde să-i cumperi, nici n-apucai bine să te înfiinţezi la magazin când se primea marfa, că se şi epuizau. Noroc cu stocul mai generos al perechilor de încălţăminte De Fonseca, care au reuşit să-mi bucure picioarele până când s-au uzat definitiv de la atâta purtat şi au mers, cu regrete majore, la gunoi.

După ce a trecut nebunia încălţărilor cu nume italieneşti a venit o alta, dată de pantofii deloc grațioși purtaţi de membrii celebrei trupe de băieţi New Kids On the Block. Aceşti pantofi erau negri, simpli, dar cu o plăcuţă triunghiulară metalică pe bot, şi erau la mare concurenţă cu încălţările similare, dar fără plăcuţă, ale fanilor formaţiei Depeche Mode.

Au urmat sandalele cu talpă ortopedică, mult mai feminine, pe care mi le-am cumpărat cu fală de la ultimul etaj al Magazinului Victoria din București, special pentru banchetul de clasa a opta, şi pentru care mama a scos din portofel 20.000 de lei, o sumă destul de măricică la momentul respectiv. La şcoală mă duceam încălţată cu tractoare, acei tenişi cu talpă zimţată şi aspect grosolan, care mergeau la fix cu blugi şi bandane legate aparent amatoriceşte pe cap, sau cu saboţi cu tălpi de lemn ce se legau pe gleznă cu catarame sau cu nojiţe din piele. Mai aveam şi adidaşi cu tălpi butucănoase, care îţi promiteau un confort inexistent, căci da, încălţămintea anilor ’90 era orice altceva numai fină nu şi te obliga la o ţinută destul de verticală, ca să nu-ţi pierzi echilibrul şi să cazi lată taman când trebuia să prinzi metroul spre liceu. Dau vina în mod exclusiv pentru asta pe membrele formaţiei Spice Girls, care sunt raspunzătoare în mod direct pentru gleznele luxate ale atâtor românce.

Şi dacă tot am adus blugii în discuţie, şi-acum mai simt cum mi s-a umflat inima în piept ca un cozonac atunci când mi-am cumpărat o pereche de jeanşi roşii, cu care am făcut paradă în primul an de liceu şi care erau asortaţi meseriaş, la vremea aceea, dar haotic, dacă mă gândesc acum, când cu o ie, când cu o vestă şi o cămaşă office, când cu un tricou cu imprimeu bizar. Moda de la jumătatea anilor ’90 era într-adevăr bizară şi ea, din lipsa magazinelor cu produse de calitate şi din pricina invaziei de mărfuri din bazarul principal din Istanbul. Tocmai din aceste motive, tinerii din Bucureştiul de atunci au repus pe tapet influenţele hippie ale anilor ’70, accentele gangsta-rap şi un minimalism în care predomina poliesterul. Rezultatul era pe măsură şi putea fi chiar unul reuşit, dacă te pricepeai cât de cât la melanjuri de acest fel, sau te putea arunca fix într-o bulă de penibil, atunci când improvizaţia făcută de dragul modei nu-ţi reuşea deloc.

Anii '90 în floare: Spice Girls

Spre finalul acestei decade incerte din punct de vedere vestimentar au fost la mare căutare pantalonii Capri, cămăşile cadrilate fără mâneci, maiouţele cu vedere la buric şi deux-pieces-urile din materiale sintetice, care erau piesa de rezistenţă a garderobei oricărei doamne şi domnişoare. De ce? Din două motive simple pentru momentul cu pricina: pentru că, îmbrăcată cu ele, te puteai prezenta onorabil la orice interviu de angajare, dar şi la o petrecere mai simandicoasă în familie, de genul unei nunţi sau al unui botez.

Vă mai amintiți de ei? Brrr!

Acum privesc cu amuzament la fotografiile adolescenţei mele, gândindu-mă la ce-o fi fost în mintea mea făcând acele alegeri de tristă inspiraţie, din care nu lipsea, evident, un pregnant contur maroniu al buzelor, peste care se aplica un ruj din aceeaşi familie de culori pământii, menit să creeze un look matur. Dar a fost distractiv şi m-a făcut să ţin minte un lucru: atunci când văd rochiile cu Hello Kitty sau oja roz cu care vin încântate spre mine fetele mele, îmi spun că fiecare generaţie are obsesiile ei!

 

Şi încă ceva: nu-i așa că și voi v-ați făcut contur maro și v-ați dat cu ruj închis la culoare?

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație