Se spune că femeile cu un bazin lat nasc mai uşor, dar asta nu înseamnă însă că cele cu un bazin prea îngust trebuie să recurgă obligatoriu la cezariană!
“Eşti minionă, deci nu ai cum să naşti vaginal”. „Eşti prea scundă”. „Eşti prea slabă. E clar, este nevoie de cezariană”.
Îţi sună cunoscut? Probabil că ai şi tu o prietenă sau o cunoştinţă (dacă nu ţi s-a întamplat chiar ţie) care a primit recomandare de cezariană dintr-unul din motivele invocate mai sus. Totuşi, cât sunt de valabile aceste argumente?
Diagnosticul de disproporţie cefalo-pelvică
În cazul în care fătul are capul prea mare iar mama are un pelvis mai îngust, diagnosticul oficial pus de medici este cel de disproporţie cefalo-pelvică (sau cefalo-pelvină). Deşi sună complicat, e de fapt simplu. Cefalo de la cap si pelvică de la pelvis, adică oasele bazinului. Cu alte cuvinte, o „nepotrivire” între dimensiunea capului fătului şi pelvisul mamei. Şi nimeni nu spune că acesta nu este un diagnostic real, care poate fi într-adevăr o indicaţie de cezariană. Problema este că aceasta disproporţie cefalo-pelvică este mult mai des invocată de medici ca argument pentru cezariană decât ar trebui. De altfel, potrivit Colegiului American al Moaşelor (American College of Nurse Midwives), disproporţia cefalo-pelvică are în realitate o incidenţă de 1 la 250 de sarcini şi este de cele mai multe ori o consecinţă a unor accidente sau fracturi în zona bazinului mamei, precum şi a unor afecţiuni genetice. Deci o gravidă mai scundă sau mai slabă nu ar trebui automat să ia în calcul naşterea prin cezariană.
Cum se modifică pelvisul la naştere
Problema este că diagnosticul de disproporţie cefalo-pelvică vine cumva şi confirmă teama de naştere a mamelor, din această cauză nefiind pus prea des la îndoială. Multe gravide nu înţeleg cum poate să încapă capul bebeluşului prin canalul vaginal, de unde şi frica. Dar natura a făcut în aşa fel încât corpul mamei să treacă prin nişte transformări uluitoare pentru a putea da viaţă.
În termeni foarte simpli, lucrurile stau cam aşa. Oasele bazinului sunt unite între ele prin ligamente şi sunt acoperite de muşchi, ceea ce în mod normal face ca pelvisul să fie o structură relativ rigidă. În sarcină însă, hormonii fac ca aceste ligamente să devină mai slabe, pentru a face loc uterului în creştere. În plus, în timpul travaliului, ligamentele se slăbesc şi mai mult, pentru a permite copilului să treacă. Şi să nu uităm că şi capul bebeluşului se deformează în momentul naşterii, micşorându-şi diametrul, pentru a putea trece prin canalul vaginal.
Cu alte cuvinte, chiar dacă mama are un pelvis mai îngust, iar la ecografii se vede că fătul are capul mai mare, este greu de prevăzut cum va progresa în realitate naşterea, deoarece niciun medic nu poate şti cu siguranţă cât de mult se vor întinde ligamentele pelvisului şi cum îşi va modifica acesta forma în momentul naşterii. De asemenea, nu poate fi anticipat nici modul în care fătul se poziţionează pe pelvis.
De aceea, diagnosticul de disproporţie cefalo-pelvică nu ar trebui pus cu atât de multă uşurinţă cu luni bune înainte de momentul naşterii, aşa cum se întâmplă deseori, doar în urma unei examinări vaginale şi a unei ecografii.
Stresul e mai rău decât un pelvis îngust
Diagnosticul de disproporţie cefalo-pelvică mai este folosit uneori de medici după naştere, pentru a explica de ce travaliul nu a progresat, iar mama a ajuns la cezariană. Totuşi, foarte mulţi obstetricieni nu par să ia în calcul alte motive, din exterior, care nu au lăsat naşterea să-şi urmeze cursul firesc. Factori precum frica mamei de naştere, dificultatea de a face faţă mediului spitalicesc, lipsa suportului emoţional sau comunicarea deficitară cu personalul medical – ca să numim doar câţiva dintre ei.
Poziţia, mai importantă decât lăţimea
Un alt aspect de care trebuie ţinut cont este că, pentru progresul travaliului, poziţionarea copilului pe pelvis este mult mai importantă decât lăţimea bazinului mamei. De asemenea, poziţia mamei poate face diferenţa între o naştere vaginală şi o cezariană cu diagnosticul de disproporţie cefalo-pelvică. Astfel, statul în picioare sau pe vine, de exemplu, permite lărgirea diametrului canalului de naştere cu circa 30%. Şi intrarea fătului în pelvis este mult mai uşoară când gravida este ajutată de forţa gravitaţională, articulaţiile fiind libere să se întindă şi să se mişte, pentru a se adapta în acest fel formei capului copilului. Pe de altă parte, în poziţia impusă de spitale la naştere, adică aproape culcat pe spate, greutatea mamei este pe zona coccisului, restricţionându-i mişcarea, ceea ce poate compromite lărgirea canalului de naştere şi poate duce într-un final la cezariană, cu diagnosticul ulterior de disproporţie cefalo-pelvică.
Deci mitul potrivit căruia femeile cu bazinul mai îngust nu pot naşte vaginal este doar atât… un mit. Iar dacă la prima sarcină ai primit totuşi diagnosticul de disproporţie cefalo-pelvică, e bine de ştiut că la următoarele nu este obligatoriu să te loveşti din nou de această problemă.
Pe 15 decembrie 2018, la Mezanin, în Palatul Universul, puteți face cunoștință cu TRIBUL! Irina Popescu (moașă licențiată), Dr. Ilinca Tranulis (medic pediatru și consultant în lactație certificat internațional), Dr. Marius Romila (medic primar obstetrică-ginecologie și medicină materno-fetală), Dr. Iosif Niculescu (fondatorul Centrului de Excelentă în Sănătatea Femeii Mediplus), Claudia Buneci (health coach certificat de Institute for Integrative Nutrition și tehnician nutriționist) și Ioana Blaj (actriță și mamă a doi băieti) te așteaptă la prima conferință prenatală pentru femeile însărcinate, partenerii și sustinătorii lor: ”Sarcina, pas cu pas”. Detalii și înscrieri AICI.
