Tradiţii româneşti la naştere

Tradiţii din moşi-strămoşi: nu sunt doar o colecţie de superstiţii şi ritualuri al căror sens s-a pierdut pe drum. Ele sunt uneori o sursă de înţelepciune şi firesc pe care noi, în graba noastră, le-am uitat sau ne-am prefăcut că le-am uitat.

Ca şi superstiţiile şi tradiţiile din timpul sarcinii, cele legate de momentul naşterii aveau în lumea rurală sarcina de a uşura şi înlesni sarcina femeii, de a o ajuta să nască bine şi să îşi păzească copilul de cele rele, văzute şi nevăzute.

Naşterea acasă, acum 100 de ani

Dar cum se petrecea o naştere acasă, la sat, acum 100 şi mai bine de ani, când nu existau nici anestezia epidurală, nici aparatul Doppler pentru monitorizarea ritmului cardiac al bebeluşului şi nici măcar un telefon pentru a-ţi suna medicul?

Ei bine, cam aşa: de îndată ce începeau durerile facerii, bărbatul alerga să cheme moaşa. Copiii mai mici aveau voie să rămînă în casă în timpul travaliului şi naşterii, copiii mai mari erau însă trimişi de acasă. Bărbatului îi era iertat a intra în odaia soţiei, fiind femei care ziceau că nu pot naşte dacă nu sunt şi soţii lor acolo. Cei care erau izgoniţi de soţii de lângă ele erau fie nesuferiţi de ele, fie prea miloşi (genul acela de bărbat care leşină la naştere, cunoaşteţi genul).

Pentru alinarea durerilor naşterii, moaşa punea sub aşternutul femeii un cuţit sau orice altceva din metal, tăios. Tot moaşa deschidea toate uşile, ferestrele şi încuietorile, ajutând astfel deschiderea femeii care naşte. Femeia se putea ruga, considerându-se (cât de adevărat!) că îngenunchierea grăbeşte naşterea. În multe comunităţi femeia năştea pe pământ, în genunchi, ţinându-se de un scaun. Copilul era şi el pus pe pământ imediat după naştere. Bărbatul care îl ridica şi îl înmâna mamei îl recunoştea astfel ca fiu sau fiică.

Moaşele din Bucovina aveau grijă ca, în afară de dânsele, nimeni să nu mai ştie că femeia e în travaliu. Se credea că, pentru câţi oameni vor şti, atâtea ore femeia se va chinui să nască. Dar, dacă cineva intra în casă în timpul travaliului femeii, nu avea voie să plece până ce naşterea nu se termina cu bine. Dacă pleca, naşterea urma să fie tare grea. De regulă, tocmai din dorinţa de a ţine secrete chinurile facerii, musafirii erau poftiţi de moaşă încă de la poartă să plece sub tot felul de ameninţări. Credinţa că o femeie naşte mai uşor cu cât are mai puţină lume în jur nu este cu totul iraţională. Astăzi ştim că străinii şi agitaţia pot perturba liniştea femeii care se pregăteşte să nască şi pot prelungi nejustificat travaliul.

În alte zone, dimpotrivă, comunitatea participa activ la travaliul femeii care naşte. În Chioar (Maramureş) se trăgea clopotul la biserică, aşa cum se trăgea când ardea o casă. Pentru naşteri grele, erau chemate nouă femei să se roage ruga văduvelor. Tot în cazul unei naşteri grele, bărbatul dădea cu puşca peste casă, iar moaşa bătea de trei ori cu piciorul în uşă. În Dobrogea, femeia care trudea era despletită de toate rudele care se aflau în casă, iar în Bucovina era sfătuită de moaşă să umble prin casă şi în dreptul uşii să izbească cu piciorul în prag (eliberator, nu-i aşa?).

Când în sfârşit se năştea copilul, se zicea că Maica Domnului lovea pe femeie cu palma peste gură de uita toate chinurile facerii şi în inima ei apărea fericirea nemărginită şi dragostea pentru copilul ei (astăzi spunem că hormonii sunt de vină pentru euforia de după naştere şi pentru crearea bonding-ul). Şi atunci ea trebuie să zică: ”Dragul mamei, să fii drag la lume cum îmi eşti şi mie!”

Prima scaldă

Îndată ce se năştea copilul, moaşa avea două sarcini importante: să ureze copilului cu vorbe meşteşugite numai de ea ştiute şi să îi facă prima scaldă. Prima scaldă se făcea cu apă rece din fântână (nu din râu, nu din pârâu şi mai ales nu din apă stătătoare). În scăldătoare se puneau, pregătite fiind dinainte:

  • Busuioc, să fie iubit ca busuiocul;
  • Bujor, să fie rumen şi frumos;
  • Miere, să fie dulce la vorbă ca mierea;
  • Pâine şi zahăr, să-i fie viaţa îndestulată ca pâinea cea de toate zilele şi dulce ca zahărul;
  • Lapte, să-i fie trupul alb ca laptele;
  • Ou, să fie întreg ca oul;
  • Bani de argint, să fie nepreţuit ca argintul;
  • Aghiazmă, să nu se apropie de dânsul duhurile necurate.

După scăldătoare, apa nu se aruncă oriunde, ci la loc curat, cum ar fi de pildă rădăcina unui nuc sau a unui alt copac frumos şi sănătos.

Cele patruzeci de zile de lehuzie sunt un moment vulnerabil atât pentru mamă cât şi pentru copil. Ca şi perioada sarcinii, perioada lehuziei este marcată de numeroase interdicţii, dar şi de credinţa că mama are puteri magice în a decide soarta copilului său. Femeile lehuze se fereau de a ieşi din casă după lăsarea serii sau să însereze afară din gospodărie căci altfel duhurile rele puteau s-o pocească ori s-o nebunească. Mai periculos era să se întâlnească două lehuze, dar şi acest pericol se desfăcea cu un schimb de ace sau un schimb de pâini. Nici hainele nou-născutului nu vedeau întunericul, căci nu erau lăsate afară peste noapte, iar copilaşul purta la mână sau la guler un şnur roşu care să-l ferească de deochi.

Ca şi în ziua de azi, multe şi felurite sunt temerile unei tinere mame şi ale femeii care se pregăteşte să dea naştere unui prunc. Şi multe dintre ele la graniţa dintre raţional şi iraţional…

Te pregătești să devii mamă? Citește și ”Cartea Bebelușului”, cel mai important ghid al primilor ani. Detalii AICI.

Nu-i aşa că i-aţi pus şi voi şnur roşu bebeluşului ca să nu fie deocheat?

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație