Povestea Evei, eroina fără șanse de supraviețuire!

bebelus cu parintii lui

Povestea dramei unor părinți al căror copil era sortit pieirii și care totuși au decis să meargă mai departe pentru a aduce speranță altor părinți, așa cum este relatată de upworthy.com.

„Eu și soția mea Keri care era însărcinată cu cel de-al doilea copil al nostru, am fost la ecografia standard de 19 săptămâni. Ca părinte, ai impresia că această vizită la medic este despre a afla dacă este băiat sau fată, dar de fapt, e vorba de mult mai mult decât atât.

În cazul nostru, fiica noastră a fost diagnosticată cu un rar defect genetic numit anencefalie, o situație ce apare la 3 din 10 mii de sarcini. Fraza pe care medicul a folosit-o pentru a ne explica situația a fost ”este incompatibilă cu viața”. Copilului nu i s-a mai dezvoltat lobul frontal al creierului. Nu avea șanse de supraviețuire. Opțiunile erau grozave: să terminăm sarcina în acel moment sau să continuăm până la termen.

După un minut de gândire, Keri a întrebat dacă îi putem dona copilului organele dacă ar fi ajuns la termen. Am petrecut următoarele două zile încercând să luăm o decizie. Trebuia să punem capăt, însă am fi fost noi capabili să continuăm încă 20 de săptămâni? Am decis să continuăm și am ales chiar un nume pentru bebelușă: Eva, care înseamnă darul vieții.

Misiunea era simplă: o duceam pe Eva la termen, îi spuneam bun venit și astfel o lăsam să dea darul vieții unei alte ființe.

Am găsit o asociație care se ocupa de transplantul de organe, LifeShare of Oklahoma, și am început să căutăm o familie căreia să-i donăm organele fetiței noastre.

Nu existau astfel de cazuri pentru că, până la noi, majoritatea părinților ai căror feți au fost diagnosticați cu anencefalie nu știau că au această opțiune.

O parte extrem de dificilă a deciziei a fost aceea că trebuia ca soția să mai poarte în pântec încă 20 de săptămâni un bebeluș despre care știam că va muri. Mișcările bebelușei, loviturile din pântec nu făceau altceva decât să-i amintească ce purta acolo. (Da, Eva lovea, chiar dacă avea creierul incomplet, acel organ care coordonează mișcările. A fost extrem de greu să nu ne punem întrebări și să ne ferim de a ne face speranțe). Keri se temea să fie întrebată de către oameni despre ce poartă în burtă, fată sau băiat sau despre data probabilă a nașterii.

Ceea ce probabil ne-a ajutat să continuăm a fost faptul că Eva avea o identitate, un nume și un scop precis în această viață. De aceea noi nu puteam decât să ne bucurăm că ea crește și să fim mândri că suntem părinții ei.

www.providr.com

Am decis ca Eva să se nască prin cezariană. Voiam să creștem la maxim șansele noastre de a o vedea pe Eva vie și să fim în stare să controlăm cât mai multe variabile posibil. Să nu ne trezim că debutează travaliul în mijlocul nopții, sau că nu putem să îl prezentăm Evei pe fratele ei sau pe bunicii ei, chiar dacă ar fi urmat să trăiască doar o oră sau ceva de genul acesta. Voiam să facem tot ceea ce putem mai bine pentru ea, căci așa fac părinții.

Pe măsură ce data se apropia, totul părea să se rupă în noi. Am chemat pe toată lumea la marea întâlnire, iar la spitalul Baptist din oraș erau peste 30 de persoane adunate, oameni de la LifeShare, medici, asistente și rudele noastre. Eram primii donatori de organe de nou născut dintre baptiști și aveau de urmat un protocol foarte precis.

Procesul urma să fie delicat. Aproape că nu am fi avut voie să o atingem, pentru a respecta protocoalele de siguranță. Noi am vrut însă să o putem atinge, să o îmbrățișăm și să-i strângem mâna celui care făcea posibil ca fiica noastră să trăiască.

Ne puneam tot felul de întrebări și speranțe. Dacă cel care va primii rinichii fiicei noastre va deveni președinte? Dacă un băiețel va primi ficatul ei și va câștiga un mare trofeu sportiv?

Plănuisem să mă așez în acea zi și să-i scriu o scrisoare, așa cum făcusem și cu primul nostru băiat, pe care să i-o dau să o citească la 18 ani. Ea nu ar fi citit-o niciodată, dar vroiam totuși să o scriu.

Keri nu a mai simțit-o pe Eva în acea dimineață mișcând la fel de mult. Am fost totuși la un restaurant pentru masa de prânz, am ajuns acasă și l-am pus pe băiețelul nostru la culcare. Apoi Keri s-a așezat și a încercat să fie atentă și chiar să o provoace pe Eva să se miște. Nu a reușit.

Am început să ne îngrijorăm. Keri s-a ridicat, a început să se plimbe, a băut apă rece și a mâncat ceva dulce. Apoi s-a așezat iar și a început să aștepte. Am decis să mergem la spital. Ne-am legat de speranța că suntem doar anxioși și nu am luat cu noi nici un bagaj.

O asistentă a încercat să-i măsoare Evei bătăile inimii cu ajutorul unui Doppler: nimic. Nu era ceva neobișnuit căci se putea întâmpla din cauza a prea mult lichid amniotic. Am făcut apoi ecografie. Părea o ușoară activitate cardiacă și ni s-a spus să ne grăbim pentru a intra în sala de operație.

Îmi amintesc repetiția: „Nu sunt gata, nu sunt pregătită, mai trebuia să așteptăm încă două săptămâni. Cum rămâne cu planul? Ce se întâmplă cu fiul nostru? Dar cu rudele Evei? Dacă nu vor ajunge la timp? Cum rămâne cu scrisoarea pentru ea?”

Au dus-o pe Keri la un ecograf mai performant. Nu exista activitate cardiacă. Eva murise înainte ca noi să apucăm să o cunoaștem. Creierul controlează funcțiile inimii și acestea cedaseră.

Keri s-a întors într-o parte, și-a pus mâinile pe față și a scos cel mai sfâșietor țipăt din lume. Eu am rămas în liniște, scuturându-mi doar capul.

Am încercat să facem totul așa cum trebuie, am încercat să ne gândim la alții, să facem toți pașii posibili pentru ca ideea noastră să funcționeze și nu a funcționat. Nu mai putea face donarea de organe. Nimic.

Eram dezamăgit. Nici măcar nu puteam numi nedreptate ce ni se întâmpla, doar dezamăgire. De acum încolo nu mai exista nici un motiv pentru a controla variabilele.

Medicul i-a provocat travaliul lui Keri. Restul acelei zile de duminică și următoarea zi au fost cele mai negre din viața mea. Peste toate nedreptățile și dezamăgirile trona faptul că nu aveam să o văd nici măcar o clipă vie pe Eva. Voiam să fiu tatăl ei, chiar și pentru câteva secunde.

Eva s-a născut surprinzător de repede luni. După episodul din spital din ziua precedentă, am plecat acasă așteptând să se declanșeze travaliu. Ne-am întors a doua zi pe la prânz la spital când Keri a simțit o durere. Apoi încă una. Keri s-a panicat și a rugat o asistentă să vină. Era timpul ca bebelușa să se nască. Eu încă nu eram pregătit.

La 12.20 am sunat familia și i-am rugat să se grăbească.

La 12.30 a sosit medical nostru.

Între 12.33 și 12.35, cei de la LifeShare au încercat să o sune pe Keri

La 12.37 Eva Grace Young s-a născut și un minut mai târziu i-am tăiat cordonul ombilical.

La 12.41 am primit un mesaj de la Laurie de la LifeShare care îmi spunea că trebuie să vorbească neapărat cu noi că are o veste pentru noi.

Am rugat asistenta de la spital să o sune pentru noi. Aveau o persoană care ar fi putut primii ochii Evei.

E ciudat să spun că în mijlocul celei mai rele experiențe a vieții mele am trăit probabil cel mai minunat moment. Keri și-a pus mâinile pe față și a început să plângă de fericire.

Suntem mândri să fim părinții Evei. După această întâmplare am primit o mulțime de mesaje de la părinți din întreaga lume care luând exemplu de la noi, au decis să devină donatori de organe. Ne întrebăm adesea ce culoare de păr ar fi avut Eva, dacă ar fi avut nasul lui Harrison (băiatul nostru mai mare), sau cum ar fi fost ochii ei. În timpul petrecut cu ea, un ochișor era foarte puțin deschis și m-am luptat cu tentația de a-i ridica pleoapa. Nu îmi voi ține niciodată fiica în brațe, nu voi vorbi cu ea și nu îi voi asculta scâncetele. Însă visez ca într-o bună zi să mă uit în ochii ei și să văd ce culoare au”.

Dacă ți s-a părut interesant acest articol, dă LIKE paginii noastre de Facebook, unde găsești și alte articole cel puțin la fel de interesante.

 

Intră în conversație