Poveşti de naştere: „Veți rămâne în istoria spitalului, ați născut râzând!”

povești de nastere

Am avut o sarcină normală până la 31 de săptămâni. Dar bebe era hotărât sa vină pe lume mai devreme. Nu l-am lăsat! Împreună cu medicul meu, am luptat să îl ținem cât mai mult acolo unde s-ar fi putut dezvolta cel mai bine.

Am fost îngrijită exemplar timp de vreo lună și jumătate, dar inevitabilul tot s-a produs în săptămâna 37. Fiind deja în spital de ceva vreme și pentru că îmi doream ca bebe să nu se nască în acea zi de 14 februarie, nu mai voiam să merg în sala de nașteri, unde ajungeam cel puțin odată la două zile și de fiecare dată reușeam cu succes să evităm o naștere prematură.

M-au convins asistentele să merg, totuși, acolo pentru că voi fi monitorizată toată noaptea și pentru că va fi mai bine pentru bebe.

Peste noapte, am reușit chiar să și dorm, ignoram cu succes orice contracție, refuzam să monitorizez intervalele și nici nu aruncam vreo privire, măcar, monitorului, conectat în permanență la burta mea.

A venit dimineața. Nimeni nu mă băga în seamă, știind deja că eu NU VREAU să nasc. Anunțasem pe toată lumea. O asistentă mai în vârstă a avut curajul să intre la mine în salon și să-mi spună: „Dacă vrei să pleci de aici trebuie să te vadă medicul tău”.

Am înțeles mesajul. Am pus mâna pe telefon si mi-am sunat medicul: „Bună dimineața! Eu sunt din nou la sala de nașteri. Nu cred că nasc acum, dar nu vor să mă lase să plec până nu mă consultați.” Medicul răspunde: „Acum vin!”

Sincer, a sunat puțin suspect, dar am refuzat să mă îngrijorez. Eram hotărâtă să nu nasc.

În câteva minute, sosește medicul. Mă invită pe masa de consultație. Face un semn si apar două asistente. „Hmmm!” îmi zic.

Medicul nu-mi spune nimic, însă are o față extrem de serioasă și evită să se uite la mine. Eu tot veselă, întreb: „Pot să sun pe etaj, să îmi păstreze patul? Corina (asistenta care se ocupa de salonul în care fusesem internată) mi-a zis că s-a aglomerat și nu aș vrea să pierd rezerva.”

Medicul îi cere șoptit unei asistente un instrument. Nu înțeleg ce spune, nici nu-mi pasă, eu voiam doar să-mi spună că pot să merg în salon. Nu mi-a răspuns. Dar s-a apucat să-mi efectueze o procedură… Și mi-a rupt membranele.

Încep să râd și întreb: „Deci, nasc și eu azi?”

Medicul se relaxează, se uită la mine, în sfârșit!, și-mi spune: „Nu știu, dar este foarte posibil.”

Mă invită să mă mut în patul instalat în sala de nașteri, lângă masa de consultație/naștere și iese din salon. L-am auzit rostind câteva fraze scurte, după care în salon au intrat două asistente, care s-au prezentat. Una era moașa, care se numea Consuela, cealaltă, spre rușinea mea, nici măcar nu mai știu cum se numea. Mi-au vorbit calm, prietenește, mi-au explicat ce trebuie să fac, să simt, pe scurt: ce urmează să se întâmple.

Le-am spus și lor că doresc să nasc cu anestezie epidurală și le-am arătat unde era kitul de anestezie. Am rămas singură în salon, mi-am scos telefonul și am început să sun și să dau mesaje. Eram extrem de încântată si fericită.

Parcă nu mi se întâmpla nimic, parcă trăiam o poveste.

Contracțiile se întețeau, erau mai dureroase, mai dese. Eu tot zen eram. Nimic nu mă scotea din starea mea, nici controalele, nici conversațiile cu medicul, asistentele sau infirmierele, nici măcar vizita soțului. El era emoționat și un pic îngrijorat, eu relaxată.

Într-un timp foarte scurt, contracțiile erau aproape permanente. Moașa și cealaltă asistentă aproape nu mai plecau din salonul meu. La un moment dat, au rugat pe cineva să anunțe terapia intensivă, să trimită medicul pentru anestezie.

Eram încântată și ușurată, mă documentasem și știam că travaliul avansase, pentru că anestezia se face la o anumită dilatație a colului.

Contracțiile erau extrem de dureroase și m-as fi cuibărit în pat să zac pe-o parte, ca să mă pot concentra pe durere, ceea ce am și făcut. Apare medicul: „Ce faceți, doamnă, după cât de bine am evoluat până acum? Vă rog să vă așezați pe spate, poziția asta grăbește travaliul.”

Deși nu mai eram chiar floricică, m-am conformat. Singurul lucru care contat pentru mine era încrederea pe care o avem în medic. Știam că dacă îl voi asculta și mă voi concentra pe instrucțiunile primite de la el, totul va fi ușor.

În salon intră o nouă asistentă care ținea în mână un clip board și un pix. S-a prezentat și mi-a zis că trebuie să completăm un chestionar. Ea va pune întrebările, eu răspund și la sfârșit, trebuie să-l semnez. Sincer, îmi venea să-i dau una în cap! Contracțiile erau atât de dese, lungi ca durată și intensitate, încât scrâșneam din dinți și în cap aveam doar: „De ce nu mai vine nimeni sa-mi facă epidurală?”

Am răspuns, cât se poate de coerent, la toate întrebările, legate de evoluția sarcinii, însă toate răspunsurile erau răstite și șuierate printre dinți. Nu erau departe de niște înjurături. Mă gândeam: „Ce dracu’ a pățit fătuca asta de n-a venit mai devreme, când putem să vorbesc? De ce dracu’ a așteptat până acum?”

Totuși, deși fizic era din ce în ce mai greu să rezist fără să urlu, nu am făcut-o. Nu am urlat și nici nu m-am văitat. Cumva reușeam să văd doar partea amuzantă a situației. Mintea mea tot zen era. Am reușit chiar să semnez prostia aia de chestionar și am rezistat impulsului de a o pocni pe biata asistentă. Ea nu avea nicio vină și o vedeam cât de stresată era. Cred că era cumva începătoare într-ale meseriei și cineva o trimitea special să își facă „rodajul” cu nebunele aflate în travaliul. Dacă nici așa nu învață, atunci probabil că va trebui să se lase de meserie.

Nici măcar când  moașa a comentat: „E o urgență la terapie intensivă. Sper să ajungă anestezia la timp” nu m-am îngrijorat. Medicul meu era lângă mine. Îmi dădea instrucțiuni simple și clare. Mă concentram să îl ascult.

În câteva minute a apărut medicul anestezist. Mă îngrijora un singur lucru: „Oare voi reuși eu să stau nemișcată?” Totuși, mă înțepa în coloană și, de acum, parcă, contracția era continuă și nu prea mai aveam pauze de respirație.

Am reușit, am stat nemișcată și în secunde totul s-a schimbat. Ușurată și râzând cu gura până la urechi spun: „Deștept om, ala de-a inventat epidurala! Să-i de-a Dumnezeu sănătate lui și celui care mi-a făcut-o!”

Undeva în aglomerația din salon aud, din nou, moașa: „Dacă mai întârzia un pic, năștea fără anestezie!” Chiar și asta m-a amuzat copios.

Pleacă anestezistul, împreună cu medicul meu, rămân în fată sălii de naștere vorbind. Deh, ca fetele la muncă. Eu simt tot ce se întâmplă cu corpul meu, dar nu mai am nicio durere. Era minunat! Simt că bebe era gata să vină. Anunț asistenta, care era lângă mine. Ea cheamă medicul și sunt poftită să mă mut pe masa de naștere. Așa aveam un chef să împing! Însă medicul mi-a zis: „Indiferent de ce simțiți acum: NU IMPINGEŢI DECÂT CÂND VĂ SPUN EU!”

OK, am zâmbit și am revenit la bunul obicei de a mă concentra la ce-mi spune medicul.

„Trebuia să lucrăm împreună, ca să reușim o naștere ușoară și rapidă.”

Toată lumea era relaxată și atunci când eu mă odihneam, glumeam, râdeam, împreună cu medicul, moașa și asistenta. Încă râdeam cu gura până la urechi, când medicul anunță: „Acum împingi, iese bebe!” Râdeam, împingeam și plângeam, toate în același timp.

Gata! S-a născut! Încă râdeam, dar acum totul s-a amestecat cu emoție, cu o fericire enormă și o liniște aproape nefirească.

Moașa: „Veți rămâne în istoria spitalului, ați născut râzând. Eu până acum nu am mai văzut așa ceva!”

Cealaltă asistentă a ieșit puțin pe hol să cheme neonatologia, să se ocupe de bebe. Iar comentariul celor de la neonatologie a fost de milioane: „Dar ce, aici s-a născut? Mai devreme râdeați! D-aia n-am venit! Nici măcar un geamăt?”

Medicul a anunțat nașterea: „S-a născut un băiețel la ora 14:32, miercuri, 15 februarie!”

Bebe, imediat după anunț, a confirmat printr-un plâns sănătos care m-a făcut să fiu cea mai mândră și fericită mamă din lume!

Poveste trimisă de Denisa Tache pe adresa [email protected]

Cum a fost nașterea ta? Ai născut natural sau prin cezariană? A fost momentul nașterii așa cum ai visat tu sau ai rămas cu amintiri triste? Povestește-ne cum a decurs momentul în care puiul tău a venit pe lume, în aproximativ 1000 de cuvinte, trimite-ne textul tău la adresa [email protected], și, dacă este selectat, va apărea la această rubrică. Dacă ai și câteva fotografii din maternitate sau din primele voastre zile împreună, ne-am bucura tare să le vedem și să le publicăm odată cu articolul! Mulțumim!

Intră în conversație