Poveşti de naştere. Țipam de durere și doctorița mi-a zis: „Faceți prea mult tărăboi!”

Ileana Mirescu
povesti-de-nastere-totul-despre-mame
Cu bebe Vlad Cristian în brațe

Cititoarea noastră, Cristina Manolache, ne-a trimis povestea nașterii băiețelului ei, o naștere naturală, cu foarte puține calmante, la finalul căreia s-a simțit ca o învingătoare care a reușit să urce Everestul. Redăm povestea, așa cum a fost scrisă de mămică.

L-am născut pe băieţelul nostru, Vlad Cristian, pe 25 mai la ora 5.29, odată cu răsăritul. Am avut o sarcină pe care eu am considerat-o uşoară, chiar dacă am avut contracţii cam de pe la 14 săptămâni şi, ca urmare, am avut interdicţie de a părăsi Bucureştiul și mi-am petrecut ultima luna la pat. M-am bucurat şi de contracţiile de pregătire, cele nedureroase, cam tot de pe atunci. Deci cumva, cam ştiam cum e o contracţie.

Totuşi, sunt cunoscută drept miorlăită şi lipsită de rezistenţa în faţă durerii. Prietena mea cea mai bună şi sora-mea puteau să jure că nu voi naşte natural nici în veci, iar fără epidurală, nici atât. Ca lucrurile să se complice puţin, am şi trombofilie şi am făcut injecţii cu anticoagulante tot de pe la 14 săptămâni.

„M-am pregătit mental de naștere cu bucurie”

M-am pregătit mental de naştere cu bucurie, hotărâtă să nu ajung la cezariană, dar să fac epidurală. Am ales şi un spital privat, ca să reduc din stres şi să nu mă concentrez pe altceva decât naşterea băiatului, aşa că în săptămâna 36 am intrat veselă şi fără griji pe poarta maternității. S-au schimbat puţin datele problemei când am aflat la consultul preanestezic că, dacă apuc să fac injecţia cu anti-coagulant, timp de 12 ore nu pot să îmi facă epidurală. Pam-pam! Sora mea, care era cu mine în cabinet, a concluzionat că ajung deci la cezariană, dar am zis că vom vedea la momentul respectiv. Ceva îmi spunea că va fi bine.

”Azi mergem la nuntă, hai!”

Eu sunt născută pe 25 martie, aşa că îmi imaginăm că ar fi drăguţ să nasc tot pe 25. În dimineaţă respectivă m-am trezit lângă soţul meu cu gândul că urmează să nasc. Apoi, brusc, o revelaţie: „Azi mergem la nuntă, hai!” Nişte prieteni urmau să se căsătorească, le confirmasem că vin dacă nu nasc. Bebele era încă la purtător. Ne-am dus la nuntă care a început la 16, am stat vreo 4 ore la masă şi vorbind cu prietenii, am apucat să îmi fac şi o poză pe care am pus-o pe Facebook, anunţând că nu nasc încă – nu ştiam de fapt ce spun, apoi eu am condus până acasă.

Am comandat o pizza, pentru că nu aveam nimic în frigider şi m-am gândit că, dacă vine bebe, e bine să am combustibil la bord. Pe la 12.30 noaptea, după ce am văzut finala cupei europene la fotbal, ne-am băgat în pat. Eu eram uşor energică şi euforică, fără vreun semn anume.

„Am simțit prima contracție”

Brusc, am simţit şi eu şi soţul care mă ţinea în braţe un şoc în tot organismul, ca la o lovitură de bebe, dar mai puternic. „El te-a lovit aşa tare?” „Cred că da.” Şi am aşteptat, dar nimic nu se mai întâmplă. M-am gândit că s-au rupt membranele, dar, cum stăteam la orizontală, apa nu avea cum să curgă. Imediat ce m-am ridicat în picioare am avut confirmarea.

L-am trezit cu gentileţe pe soţ, care şi apucase să aţipească, şi am simţit prima contracţie. M-am dus la dus, el a strâns bagajele care erau deja făcute. Apoi ne-am apucat să numărăm contracţiile. Era 1.15. Într-un sfert de ora am avut 3 contracţii de aproximativ 2 minute. Am concluzionat că mai  bine pornim spre spital, care este la 20 de minute distanţă.

Contractiie se înteţeau şi creşteau şi în intensitate. La semaforul dinaintea spitalului am început să strig. Nu sunt foarte curajoasă, v-am spus. 🙂 M-am oprit la recepţie şi am anunţat cu seninătate că nasc. După o scurtă rumoare printre asistente şi pacienţi, lucrurile au intrat în normal şi a coborât doctoriţă de garda.

”Iată cum ajung eu la cezariană!”

Consultul ei a fost o oroare pentru că tot trăgea de col. A concluzionat destul de nemulţumită: „O să dureze, colul e nepregătit”. Eu simţeam contracţiile foarte puternic aşa că m-am gândit: „Iată cum ajung eu la cezariană”. Făcusem anticoagulantul doar de 4 ore.

Am urcat în rezervă unde mă aştepta moaşa, o doamna cu privire foarte blândă şi o voce asemenea. M-am prezentat şi i-am zis că eu ştiu că voi face toată treaba cu dumneaei, că mă bazez pe ea, că nu sunt vitează, nici rezistentă la durere şi că iau în considerare inclusiv cezariana. M-a întrebat câţi ani am, mi-a spus că are o fiica de vârstă mea şi că amândouă o să facem treaba foarte bună.

A instalat apoi dispozitivul de monitorizat contracţii şi mi-a zis că probabil ce simt sunt contracţiile de pregătire care nu sunt aşa puternice, după ele vor veni şi cele de naştere care ajung că intensitate la 80 şi chiar depăşesc această valoare. În tot acest timp eu spuneam că dacă astea sunt cele pregătitoare nu voi rezistă la cele de naştere.

Arte marțiale sau travaliu?

Prima contracţie pe care aparatul a măsurat-o avea deja peste 60. A doua a trecut de 80. La a treia nu m-am mai uitat. Soţul meu a rămas uimit şi a zis că nu mă credea când mă văitam, dar acum mă crede, și a întrebat ce urmează. Moaşa a zis că e foarte bine, că bebe vine repede şi organismul răspunde excelent. I-am spus lui Ionuţ să îmi sune medicul. Era trecut de 3.

Am mai stat foarte puţin în rezervă, apoi m-au dus în sala de travaliu. Soţul a rămas pe hol. Continuam să mă vait, ceea ce mă ajută măcar mental. Cam aşa, cam că la arte marţiale. Moaşa mi-a explicat cum să respir pe contracţie, ca să mai treacă din durere. Afluxul de oxigen m-a ajutat.

Dilatație 6, în 2 ore

La un moment dat, am simţit că nu mai pot şi i-am spus moaşei să cheme un medic că eu nu mai pot şi vreau cezariană. M-a consultat şi mi-a spus că am ajuns la dilataţie 6 în mai puţin de 2 ore şi că în curând nasc, să mai încerc puţin, că merge totul foarte bine, că mă descurc excelent. M-a încurajat să o ascult, aşa că m-am mai străduit puţin.

Moaşa mi-a spus că îmi spune cum trebuie să împing, că profită să facă asta acum, când încă mă mai pot concentra. Trebuia ca atunci când îmi spuneau să împing, nu înainte, să umplu toată cutia toracică cu aer, să îl ţin în piept şi aşa să împing.

Cred că era vreo 4 când a apărut şi doctoriţa de gardă, care a ţinut să comenteze că fac prea mult tărăboi, că dacă de urechile lor nu îmi pasă, să îmi pese de soţul meu care e despărţit doar de un zid de mine şi aude tot. Am răspuns elegant că nu îmi pasă. Nici nu vedeam în jurul meu, mă concentram strict pe ce făceam. Chiar nu îmi păsa. Moaşa a spus că mi-a dat ea voie să strig. De când ajunsesem, îmi făcuseră doar un fel de calmant, care ajutase puţin, dar foarte puţin.
10 minute mai târziu l-am auzit pe Ionuţ vorbindu-mi de lângă mine. Am deschis ochii şi, gândindu-mă că sunt goală, cu ditamai burtoiul, zvârcolindu-mă pe pat, i-am strigat să iasă repede, acum! Şi să îl cheme pe doctor, că vine bebe. E încă necăjit că l-am expediat atunci, dar m-am ruşinat teribil.

Îmbrățișarea moașei mi-a dat forță

Am rugat-o inclusiv pe doctoriţa de gardă să îmi cheme doctorul. Mi-a spus că nu e cazul, că nu nasc acum. I-am răspuns că nu mă interesează, să îl cheme, că am dreptul să mă consult cu el, pentru că vreau cezariană. Nu voiam, dar știam că stă în afara Bucureştiului şi simţeam că se apropie momentul naşterii, aşa că îl voiam la spital. Cred că am cam strigat la ea, că a ieşit val vârtej să vorbească cu doctorul pe hol.
Moaşa m-a rugat să o mai las să mă consulte şi m-a anunţat bucuroasă că sunt la dilataţie 8 şi că mergem în sala de naşteri.

Nici nu ştiu cum am ajuns în sala de naşteri, dar când am văzut că trebuie să mă ridic şi să mă sui pe masă, mi-am pierdut curajul. Moaşa m-a ridicat din scaunul cu roţile şi m-a luat în braţe. Mă zăream într-o vitrină de dulap. Stăteam cu capul rezemat de umărul moaşei, complet abandonată în îmbrăţişarea ei. Mi-a spus că următoarele două contracţii vom sta aşa. Îmbrăţişarea ei mi-a dat forţă. I-am spus că îmi vreau medicul, pentru că nu am încredere în doctoriţă. În celelalte două săli de naştere mai erau două gravide care năşteau, dar ele aveau deja cateterul de epidurală montat.

După câteva minute a venit şi doctoriţa, care a vrut să o ajute pe moaşă să îmi pună un câmp steril pe picioare şi a ţinut să mă tragă de talpă că să mă aşeze mai bine. Trăgeam piciorul înapoi şi mă zbăteam. M-am liniştit când moaşa mi-a spus ce vor să facă. Apoi doctoriţa a zis că ar fi bine să vină doctorul meu mai repede, că ea nu se bagă peste pacientele lui. Brusc, m-am liniştit. M-am lăsat pe spate şi ceva miraculos s-a întâmplat. S-au oprit contracţiile. Timp de 10 minute, vedeam ceasul din sala de naşteri, nu am avut nici măcar o contracţie. Ne uităm toate trei una la cealaltă, eu, moaşă şi doctoriţă.

Nașterea naturală este comparabilă cu ascensiunea pe Mont Blanc

În momentul în care am auzit pe hol vocea doctorului meu s-a reluat travaliul cu forţă. A intrat doctorul, abia ne-am salutat, a zis că avem un băiat tare grăbit, a întrebat despre evoluţie, m-a consultat şi m-a anunţat că trebuie să împing. Mi-am reamintit sfaturile moaşei, am umflat bine plămânii, mi-am fixat privirea pe una dintre oglinzile de la lampa de deasupra mea şi am început să împing. Trei sforţări mai târziu l-am văzut cum alunecă, moale şi delicat în această lume.

A început să strige imediat şi pe mine m-a umplut atâta duioşie şi iubire cum nu am mai simţit. l-au şters, l-au strâns într-o faşă şi mi l-au pus la obraz. Striga tare supărat…
L-au luat apoi spre neonatologie şi, când au deschis uşa, toată sala de naşteri a fost inundată de un soare minunat, care tocmai răsărise.

Moaşa m-a lăudat şi a zis că organismul meu s-a comportat exemplar, nu mi-au ajutat travaliul cu nimic, a pus puţină oxitocină doar pe expulzie că să nu mă chinui prea tare. Doctorul era şi el bucuros. O altă doctoriţă s-a prezentat şi mi-a zis că e anestezistă şi dacă vreau mă poate adormi. Eu eram super entuziastă şi energică, vorbeam aproape continuu, aşa că am refuzat pentru că nu înţelegeam de ce să dorm. Abia când doctorul a început să coasă, am priceput. Durea mai tare decât m-a durut nașterea propriu-zisă. Noroc cu xilina!

După vreo 10 minute în care tot auzeam un piuit specific mi-a spus doctorul să mă liniştesc. I-am zis că sunt calmă şi mi-a atras atenţia asupra piuitului respectiv. Erau bătăile inimii mele, care stăteau pe la 150/min. Atunci doctorul mi-a spus că experienţa naşterii naturale este asemănătoare cu ascensiunea pe Mont Blanc. Tocmai cucerisem micul meu vârf.

Cum a fost naşterea ta? Ai născut natural sau prin cezariană? A fost momentul naşterii aşa cum ai visat tu sau ai rămas cu amintiri triste? Povesteşte-ne cum a decurs momentul în care puiul tău a venit pe lume, în aproximativ 1000 de cuvinte, trimite-ne textul tău la adresa [email protected], cu titlul POVESTE DE NAȘTERE şi, dacă este selectat, va apărea la această rubrică. Dacă ai şi câteva fotografii din maternitate sau din primele voastre zile împreună, ne-am bucura tare să le vedem şi să le publicăm odată cu articolul! Mulţumim!

Foto: Arhiva personală

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa