Poveşti de naştere. Prima naștere, naturală, a fost un dezastru. A doua, cezariană: frumos, ușor, uman

Eu cred că indiferent de cum naști, această experiență trebuie să te transforme într-o mamă, nu într-o legumă, trebuie să îți permită să ai grijă de copilul abia născut ca să te bucuri de el, nu să te ducă la marginea prăpastiei, luptând pentru supraviețuire. Așa că nu dați cu pietre, am să scriu despre o cezariană.

Prima mea naștere a fost naturală și a fost un dezastru, așa că m-am gândit să scriu mai bine despre nașterea fetiței mele, Patricia (zisă și Patris, bebe de vis), care a avut loc 11 ani mai târziu. Pentru că nu interesează pe nimeni nașterile de groază. Nu fac nici un bine nimănui, în special persoanelor cu inima slabă sau care înca vor să nască natural.

„Pe măsură ce înainta sarcina, spaima tot creștea: cât un viloi, cât un bloc cu din ce în ce mai multe etaje, cât un zgârie-nor”

Una dintre consecințele pe care prima naștere le-a avut asupra sănătății mele (slavă Domnului, copilul a fost bine!), a fost ca n-am mai vrut să mai fac alți copii. Multă vreme. Am crezut chiar că e pentru totdeauna, deși toată viața visasem să am doi copii și în visele mele din copilărie aveam un băiat și o fată. Dar am încercat să mă obișnuiesc cu gândul că sunt doar vise și eu am crescut.

Cred că Dumnezeu s-a distrat pe seama mea în tot acest timp. Pentru că el, evident, avea alte planuri cu mine. Târziu, dar nu prea târziu, am întâlnit iubirea adevărată (sună a clișeu, dar clișeele vin din viață) și mi-am dorit să o împlinesc așa, printr-un copil. N-a fost simplu. Spaima pe mine era cât casa. Și pe măsură ce înainta sarcina, tot creștea: cât un viloi, cât un bloc cu din ce în ce mai multe etaje, cât un zgârie-nori.

Nu se mai punea problema să nasc natural, asta nu era negociabil. Și am avut posibilitatea să nasc la un spital privat. Adică mi-am luat toate măsurile de precauție ca să pot să trec prin asta și să SUPRAVIEȚUIESC. Pentru mine asta era: o problemă de viață și de moarte! Știam că fata va fi bine. Dar nu știam dacă eu pot face față.

Medicul meu a propus ca dată pentru cezariană una cât mai aproape de DPN. Mie însă mi-era frică să nu se declanșeze nașterea naturală mai devreme și să ajung în situația de care mă temeam cel mai tare. Cu două săptămâni înainte, medicul a devansat data cu 7 zile (fata se înfășurase de trei ori cu cordonul ombilical) și m-am simțit ușurată.

„Aș fi vrut să-l știu acolo cu mine pe omul care mă făcuse să vreau s-o iau de la capăt”

A venit și ziua nașterii. Eram programată la prima cezariană din ziua aceea, la ora 11. Încercam să mă concentrez pe lucrurile mărunte pe care trebuia să le mai fac: completat formulare, inspectat camera, instructajul privind apelarea asistentelor etc. Făcusem cerere să asiste soțul la naștere, însă fusesem refuzați de către șeful secției. Aș fi vrut să-l știu acolo cu mine pe omul care mă făcuse să vreau s-o iau de la capăt. Tot ce am putut obține a fost să i se permită să stea în fața sălii de operații și să privească pe geam.

Au început pregătirile. La pre-operator m-au pus la monitoare. Mă simțeam singură în fața primejdiei și am început să plâng încet. Nu vroiam să atrag atenția asupra mea, dar asistenta care mă avea în grijă mă vedea și mă tot întreba de ce plâng. Îi spuneam că mi-e frica și încerca să mă liniștească. Degeaba, când revenea la mine, tot plangând mă găsea. Nu sunt o credincioasă practicantă, dar când mi-e greu, zic „Tatăl nostru”. Asta făceam atunci, într-una, cu disperare. Mă opream când și când să vorbesc cu fetița mea. Îi spuneam să nu-i fie frică (ha!), că va fi bine. Îi povesteam că o s-o scoată doamna doctor de acolo unde stătea ea de 9 luni într-un loc care nu o să-i placă la început. Însă în locul acela o așteaptă mami și tati și frații și bunicii care o iubesc mult de tot. Și îi dădeam iar cu „Tatăl nostru”.

La un moment dat a apărut soțul meu pentru o ultimă încurajare. Era îmbrăcat ca și cum el urma să opereze: în haine de spital, cu bonetă și mască, doar ochii se vedeau. Adică ochelarii. Am izbucnit în râs. Parcă era la bal mascat. Mi-a atras atenția asupra papucilor: scria pe ei numele șefului de secție. Nu aveau papuci mărimea lui și îi împrumutaseră pe ai șefului de secție. I-am sugerat să „uite” să-i înapoieze, ca răzbunare pentru că nu îl lăsa lângă mine, în sală.

A venit semnalul să mergem la sala de operații. Nu văzusem niciodată o sală de operații. Mergând pe holuri, am trecut prin dreptul unui geam și am rămas înmărmurită: ningea! Era 24 ianuarie și nu mai ninsese în iarna aceea, decât prematur de tot, prin octombrie… Mi s-a părut uimitor că începuse să ningă chiar atunci, când urma să se nască fetița mea. I-am povestit și ei despre asta și ne-am continuat drumul.

În sala de operații am aflat că doamna doctor nu ajunsese tocmai din cauza ninsorii care dăduse orașul peste cap. Am făcut drumul înapoi la pre-operator cu inima un pic mai ușoară. Ninsoarea reușise să-mi distragă puțin atenția.

În scurt timp am refăcut drumul către sala de operații. Soțul era la post, făcându-mi cu mâna prin fereastra ca un hublou a sălii de operație. Mi-au făcut rahianestezia și m-am întins pe pat. Deasupra era o uriașă instalație de luminat. În ea se oglindea trupul meu pe masă. „O să văd operația?” A fost un moment de panică îngrozitor! Asistentele au ridicat însă câmpul și nu s-a mai văzut nimic. Măcar atât!

Eram, însă, pe masa de operații și urma să nasc. Plângeam din nou, pe tăcute. Anestezista îmi vorbea calm și cald și a încercat chiar să îmi amintească de machiaj, „să nu-l stric”. Nu-mi mai păsa! Eram acolo, față în față cu situația mea de viață sau de moarte.

Operația a început și aș fi vrut mult de tot să o aud pe doamna doctor vorbindu-mi, liniștindu-mă. Dar ea își vedea de treaba ei (Slavă Domnului!) și discuta cu asistenta (de fapt, nu știu exact cu cine) și nu auzeam clar ce. Mai erau muzica, zgomotul instrumentarului… Și cel mai tare: vuietul propriilor mele gânduri, bătăile repezi ale inimii, urletul spaimei! Vocea blândă a anestezistei abia răzbătea până la mine, deși era chiar lângă capul meu și mă ținea de mână. „Tatăl nostru care ești în ceruri….”

„Atunci am simțind pacea coborând în sufletul meu”

Am simțit că a scos-o pe fată. Era un soi de ușurare în măruntaiele mele. Și o rearanjare. Apoi am văzut-o când au dus-o la masă, să o șteargă. Am auzit primul ei țipăt și lacrimile mele prinseseră viteză parcă. Probabil că încărcătura emoțională a fost prea mare, brusc. Și creierul meu și-a căutat de lucru. „E brunetă? De ce e brunetă? De ce se vede de aici că e brunetă?” Îmi ardea buza să întreb cu voce tare. „Or să creadă că sunt nebună…. Dar chiar e brunetă?”. Gândul mă sâcâia îngrozitor. Erau fracțiuni de secundă care se transformaseră în veșnicii. Nu se mai terminau cu ștersul și împachetatul! Au adus-o și au lipit-o cu obrazul de obrazul meu. Era roșie și caldă și dulce și fină! M-am simțit rușinată față de ea din cauza obrazului meu ud pe care șiroiau lacrimile în continuare, dar de fericire. Atunci am simțit pacea coborând în sufletul meu! Era acolo, era perfectă și eu supraviețuisem! Supraviețuisem! Eram acolo amândouă, împreună, obraz lângă obraz și suflet lângă suflet! Pentru totdeauna! Toate celelalte lucruri deveniseră atât de mărunte, că nu le mai puteam vedea, simți…

Mi-au luat-o apoi… parcă prea devreme. Abia o văzusem și nu mă săturam de ea. Orele următoare au trecut greu, deși toată lumea forfotea pe lângă mine plină de grijă. Momentele de după plecarea fetei din sala de operații îmi sunt neclare în minte, ca și cum nu meritau să mai fie reținute. În post-operator am stat cu ochii numai pe ceas. Voiam să plec de acolo. Eram bine, nu aveam de ce să mai întârzii, mi-era dor de ea de nu mai puteam! Soțul mă aștepta înfrigurat. Trepidam amândoi de nerăbdare și de fericire să luăm fata în cameră, la noi! Uitasem de mine, de faptul că reușisem să trec peste evenimentul ăsta și să nu crape ceva în mine – ori în corp, ori în cap. La cât de speriată fusesem, e chiar uimitor cât de rapid uitasem tot.

Au adus apoi minunea: mică, roșie și brunetă, plină de perișor negru, ca o maimuțică. Am pus-o la sân și a știut imediat ce are de făcut. Era magic! Totul se potrivea perfect! Totul era așa cum trebuia! Soțul se uita la noi cu o privire cum nu mai văzusem până atunci. Ne pierdusem parcă darul vorbirii, comunicam cu ochii amândoi și aceștia înotau în lacrimi de fericire, de preaplin…

Totul a fost minunat la aceasta naștere și, cu excepția copilului în sine, absolut pe dos decât la prima naștere. Nu-mi vine nici acum să cred că se poate naște așa: simplu (atât cât poate fi de simplă o operație de cezariană), frumos, ușor, uman.

Am simțit că am născut, am simțit că am trăit o experiență deosebită, înălțătoare. Am simțit fericirea alături de familia mea, am simțit dragostea pentru copilul meu nou-născut și am simțit grija și respectul din partea personalului medical. Mi-am simțit copilul și mi-am umplut sufletul de bucuria de a fi mama! Am simțit puiul de om care a venit pe lume să mă izbăvească! Da, știu că de asta a venit. Să vindece rănile mele (emoționale), să mă ajute să-mi iau „revanșa” pentru ce nu am putut să fac până atunci, să îmi dea ocazia să trăiesc ceea ce aveam dreptul să trăiesc de la prima naștere.

Poveste trimisă pe adresa [email protected] de Ela. Mulțumim!

Cum a fost naşterea ta? Ai născut natural sau prin cezariană? A fost momentul naşterii aşa cum ai visat tu sau ai rămas cu amintiri triste? Povesteşte-ne cum a decurs momentul în care puiul tău a venit pe lume, în aproximativ 1000 de cuvinte, trimite-ne textul tău la adresa [email protected], şi, dacă este selectat, va apărea la această rubrică. Dacă ai şi câteva fotografii din maternitate sau din primele voastre zile împreună, ne-am bucura tare să le vedem şi să le publicăm odată cu articolul! Mulţumim!

Foto: arhiva personală

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație