Depresie postnatală la 17 ani. „Când îl auzeam plângând, îmi venea să mă bag sub pat de frică”

Băiețelul plângea mult, iar mama plângea odată cu el.

Theodora Fintescu, redactor
Giulia a născut prin cezariană, operația s-a infectat, iar acest lucru i-a agravat depresia. FOTO: Shutterstock

În campania de conștientizare privind depresia mamei inițiată de Totul Despre Mame, publicăm o nouă poveste, despre o depresie postnatală la 17 ani, scrisă de cititoarea noastră Giulia. Deși începutul meseriei de mamă a fost anevoios, ea a reușit să înțeleagă ce i se întâmplă și să depășească perioada critică. Redăm povestea Giuliei, așa cum a fost scrisă de ea:

„După ce am dat naștere unei minuni de baiat și am ajuns la Terapie Intensivă, toată noaptea m-am gândit, entuziasmată, doar la faptul că va veni dimineața și-mi voi vedea puiul. Mă gândeam: Cât de greu poate fi? E un bebeluș, doarme și mănâncă„. În schimb, nu a fost chiar așa.

Nu voia sân, nu voia legănat…ce să-i fac?

Am 17 ani și da, știu, e o vârstă fragedă pentru a fi mamă, dar asta este, așa a fost să fie. Când mi-a adus asistenta bebelușul în salon, eram atât de fericită, însă nu știam ce mă așteaptă. Când a început să plângă pentru prima oară, și nimeni nu era acolo să mă ajute, m-am întrebat: Ce mă fac? Ce să-i fac?” I-am dat sân, bineînțeles că nu voia, l-am legănat, nu voia, era o simfonie continuă.

Stăteam și plângeam cu el în brațe. Nu mai spun ce dureri aveam din cauza operației de cezariană. Efectiv eram la pământ. Dar a trecut asta, am luptat, am rezistat și am ajuns acasă. Aici, însă, a început teama. Când a venit seara și trebuia să mă culc, îmi era frică și mă tot întrebam: Oare respiră? Oare îi este frig? Oare îi este foame? Acestea erau gândurile mele din fiecare noapte, mai ales că bebe plângea zilnic și stăteam cu el în brațe nonstop.

Plângeam și nu știam de ce plâng

În timpul zilei, gândurile mele erau că nu sunt o mamă bună, pentru că nu reușeam să mă bucur de niciun moment. Pentru mine, era un chin să ma trezesc dimineața, când auzeam simfonia îmi venea să ma bag sub pat de frică. Îmi uram viața, mă uram pe mine însămi. Eram total nefericită.

Eram neîngrijită, nu mâncam, nu mă pieptănam, nu aveam absolut deloc grijă de mine. Izbucneam mereu în plâns și nu știam de ce plâng. Colac peste pupăză, ca și cum aș fi fost prea liniștită, a început și operația să-mi facă probleme, așa că zi de la, la ora 7 dimineața, eram la spital, la pansat, după o noapte lungă de plânsete, și ale lui bebe, dar și ale mele. Când adormea bebe în sfârșit, și aș fi putut adormi și eu, trebuia să mă trezesc pentru a merge la spital.

Simțeam că m-a pedepsit Dumnezeu, că nu am un copil cuminte și că nu sunt făcută să fiu mamă. Acum, după ce a trecut câtva timp, realizez că am trecut printr-o mică depresie postnatală, dar de când totul a revenit la normal citesc poveștile voastre, ale mămicilor, și-mi dau seama că nu sunt singura care a simțit așa. În felul acesta, am reușit să scap de vinovăție și de teamă și mi-am dat seama că trebuie să lupt pentru puiul meu”. 

Te-ai luptat sau te lupți cu depresia? Cum ai gestionat provocările după ce ai devenit mămică și care au fost cele mai grele situații cărora a trebuit să le faci față? Povestește-ne experiența ta pentru a le ajuta în felul acesta și pe alte mame să înțeleagă ceea ce simt și să știe că nu sunt singure. Trimite-ne povestea ta pe adresa [email protected], cu titlul Depresia-Povestea mea, și o vom publica, cu numele tău sau sub protecția anonimatului, în funcție de cum îți dorești. Mulțumim!

Dacă ți s-a părut interesantă această mărturie scrisă de o mamă care s-a confruntat cu depresie postnatală la 17 ani, îți recomandăm să citești și:

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa