Peste 300 de injecții în 9 luni de sarcină. „Am ales pentru fetița mea un nume simbolic. Acesta semnifică sfârșitul luptei cu infertilitatea. Victoria!“

Infertilitate. Două fertilizări in vitro (FIV) eșuate. Mii de injecții în burtă fără rezultat. Traumă. Epuizare. Renunțare. Este povestea a zeci de femei, poate sute și lupta lor pentru a deveni mame. Ioana Anghel, din București, a reușit după al treia FIV. Așa a apărut Victoria!

Laura Udrea, redactor

După două FIV-uri eșuate și traumatizante în 2019, Ioana a renunțat la ideea de a mai fi vreodată mamă. Dar Dumnezeu a avut alte planuri… N-a fost ușor. A fost nevoie de peste 300 de injecții în burtă. De teste dureroase. Dar totul s-a terminat cu o victorie. Victoria unui mame împotriva infertilității. „Numele cu care mi-am botezat copila este simbolic. Semnifică sfârșitul luptei cu infertilitatea. Victoria. Victoria Cristina.“

Povestea Ioanei Anghel este aceeași cu a altor femei care își doresc să devină mame și nu reușesc. Este povestea mamei capabile să îndure multă durere doar pentru a-și ține puiul dorit în brațe. Pentru ele, sarcina nu este o călătorie frumoasă, ci o luptă împotriva infertilității. Cu teste invazive și dureroase, cu tratamente chinuitoare, injecții zilnice, griji financiare și rugăciuni pentru a ajunge cu bine la capătul celor 9 luni. Aceasta este povestea Ioanei, care după două FIV-uri nereușite, și-a adunat puterile și a reușit. Ea e astăzi mama unei fetițe superbe, Victoria Cristina.

„Drumul nostru către marea întâlnire cu Neghiniță a reînceput la sfârșitul iernii lui 2021. Ne-am zis că a treia oară o să fie cu noroc și că încă mai pot să îndur durerea psihică și fizică.

Mama Ioanei își amintește: «Sinceră să fiu, am crezut că renunțase să mai încerce. De fapt, eram chiar convinsă că s-a resemnat și că ar fi fost de luat în considerare adopția. Fiica mea nu a lăsat să se vadă prea multe: nici dezamăgirea, nici tristețea. Nu a vrut să transfere asupra celorlalți durerea ei. Dacă primul eșec l-a acceptat relativ ușor, la al doilea am trăit momente cumplite și am văzut cum arată disperarea. Și nici nu vreau să-mi mai amintesc.»

Înainte de toate am făcut un set foarte amănunțit de analize. Aveam o frică incredibilă de ace pe care, cu timpul, am învățat să o țin «în frâu». De fiecare dată când plecam spre spital pentru a-mi recolta sânge pentru analize îmi repetam: «Este doar un ac, o să doară puțin și gata, o fac pentru bebe, pot!»

Histeroscopie exploratorie fără anestezie: «M-am încurajat singură»

După ce am terminat cu analizele, a trebuit să fac o intervenție (histeroscopie exploratorie). Fără anestezie. A durut și asta, însă a fost suportabil. M-am încurajat singură, am vrut să mă dau zmeu, să nu par sensibilă.

Apoi, surpriză – protocolul pentru FIV s-a amânat. Mi-a fost depistat un polip care a trebuit să fie extirpat, de aceasta data printr-o intervenție cu anestezie generală.

Îți recomandăm să afli mai multe despre provocările vieții de părinte citind cărți de referință despre îngrijirea bebelușului. În ZYX Books găsești „Ghidul pentru alăptare”, de Dr. Jack Newman, și „Soluții blânde pentru somnul liniștit al bebelușilor și copiilor”.

Durerile hiperstimulării ovariene: «Am tras de corpul meu să reziste»

Bucurie! Eram «ca nouă», pregătită de FIV. De-aici a început adevărata aventură! Injecții, monitorizări, drumuri, emoții, griji financiare, speranțe și vise. De ziua soțului am fost programată pentru puncție. Fericită că am obținut patru embrioni frumoși, în zilele de după puncție am «tras» de corpul meu ca să treacă ușor și repede peste durerile hiperstimulării. Nu știu dacă aveam vreun moment în zi în care să nu mă fi durut ceva… Mă durea abdomenul, mă durea tot corpul când mă așezam, când urinam, când mergeam, când stăteam.

«Brava de fiecare dată, îmi spunea că nu doare cine știe ce, râdea, dar știu că făcea totul ca să nu sufăr eu. N-aveam cum să nu sufăr însă, când îi vedeam echimozele. Erau acolo permanent, adesea mari cat un pod de palmă. Dar nu s-a plâns niciodată», povestește mama Ioanei.

Ioana, pe ultima sută de metri înainte de a întâlnirea cu fiica sa, Victoria

Din cauza hormonilor, corpul începuse să mi se modifice. Să apară kilogramele, să îmi cadă părul și să fac cunoștință cu „piticii de pe creier“, adică să mă deranjeze și enerveze până și umbra mea.

Prima țintă, îndeplinită: «Neghiniță era în căsuță!»

La împlinirea celor 32 de ani, cel mai frumos cadou de ziua mea a fost embriotransferul. Neghiniță era în „căsuță“!

Prima poză cu Victoria

Doamna doctor îmi dăduse tratament specific gravidelor și, bonus, tratament injectabil pentru trombofilie. Din nou, injecții. De data aceasta, doar una pe zi. Toată sarcina m-am înțepat în burtă. Abdomenul meu devenise o sită. Ciuruită, îmi căutam în fiecare seară un petic de piele care să nu fie vânăt sau să mă doară. Poza de la o lună a Victoriei reprezintă doar un sfert din seringile pe care mi le-am injectat pentru ca totul să decurgă normal. Peste 300 de injecții făcute în abdomen.

«Pentru prima oară vedeam un test de sarcină cu două linii! Și era al meu!»

În mod normal, după transferul embrionului, trebuie să aștepți 14 zile până la prima analiză care îți spune dacă ești sau nu gravidă. După 10 zile, am cedat de curiozitate și mi-am făcut trei teste de sarcină. Eram șocată! Vedeam două linii și nu îmi venea să cred! Pentru prima oară în viața mea vedeam un test de sarcină cu două linii! Și era al meu!

Deficit de progesteron: «Durea atât de tare că abia puteam să stau în șezut»

Sarcina mi-a fost confirmată prin analiza de sânge. Însă nu m-am putut bucura pe deplin de această veste, deoarece o analiză, cea a nivelului de progesteron, nu avea evoluție bună. Și uite așa am mai primit o injecție. Norocul meu că pe aceasta o făceam o dată la două săptămâni. Se făcea intramuscular și, fiind uleioasă, durea atât de tare că abia puteam să stau în șezut. De la injecția asta, piciorul îmi amorțea și îl trăgeam după mine toată ziua.

Dar m-au ajutat foarte mult injecțiile și restul tratamentului. Datorită lor, apucasem să aud pentru prima dată a doua inimă care bătea în corpul meu. Era incredibil! Mi se părea ireal când vedeam fișele medicale în că eram trecută „gravidă“.

Diabet gestațional: «Alte înțepături, de trei ori pe zi. În degete. Rezist!»

Așteptam cu sufletul la gură fiecare control ca să îmi văd minunea. Mi-am cumpărat un monitor fetal Doppler și în fiecare dimineață și seară îi ascultam bătăile inimii. Lunile au trecut, burta a început să crească, bebelușul să se dezvolte. Mie îmi era din ce în ce mai greu să fac lucruri normale cum ar fi mersul, încălțatul, îmbrăcatul și multe altele. Neghiniță era din ce în ce mai puternică și, deși mă durea când mă lovea, eu eram fericită! Gurmandă de fel, a trebuit să îmi pun poftele (pe cele obișnuite, nu cele de gravidă) în cui după ce mi-a fost depistat diabetul gestațional. Pentru diabet, alte 3 înțepături în degete. Astea nu dureau dar se făceau de trei ori pe zi. Rezist!

Test fetal non-stres, săptămânal: «Eram un veritabil Hopa Mitică!»

Făcând acest diabet, controalele s-au intensificat. Mergeam de două ori pe săptămână la doctorița mea. Luni și vineri. Și ca să fie treaba completă, pe lângă ecografii, săptămânal trebuia să fac și un test fetal non-stres, care mi s-a părut chinuitor. Aveam o burtă uriașă (cine mă vedea mă întreba dacă am gemeni!), nu mai puteam să dorm decât în șezut. Ei bine, la test trebuia să mă întind și când venea vremea să mă ridic semănam cu un gândac cu picioarele în sus. Mă rostogoleam. Eram un veritabil Hopa Mitica! Iar mersul era al unui pinguin amorțit. Corpul meu ajunsese la 100 kg, iar pentru cei 160 cm înălțime era prea mult!

Nu înțelegeam de ce prietenii îmi spuneau să mă bucur de perioada sarcini. Mie îmi era greu!

Colac peste pupăză, după fiecare drum, fie el la muncă sau la doctor, aveam de urcat patru etaje pentru a ajunge acasă. Și asta pentru că liftul nu mai funcționa. Număram săptămânile rămase până la nașterea programată. Dar parcă timpul stătea pe loc.

Nu înțelegeam de ce prietenii îmi spuneau să mă bucur de perioada sarcini. Mie îmi era greu! Nu știu dacă aveam vreo parte a corpului care să nu mă doară, mâinile și picioarele erau atât de umflate că nu puteam să deschid nicio sticlă sau să port șosete fără să mă strângă. Dormeam în reprize scurte.

COVID-19: «Un fel de cireașa de pe tort…»

Virusul ăsta mi-a lărgit nările. Restricții de mișcare (nu că mai puteam eu foarte mult, dar totuși…), mult de stat în casă, temeri. Alte temeri. Ca să intru în spital trebuia să fac, de fiecare dată, test. Două teste pe săptămână! Ajunsesem să am răni în nări, mă ustura și mă așteptam în orice moment să-mi pornească sângele pe nas. Dar a trecut și asta. Și încă mai puteam. Iar bebe era bine.

1 martie 2022: Victoria!

Mă uitam la ea mirată că este a mea, că o țin în brațe, că am reușit să îndur toate durerile și gândurile. Că ea a avut răbdare și a stat cuminte până la termen.

La cât de fericită eram că îmi țin minunea în brațe, durerile de după cezariană erau mângâieri.

Mărțișorul Ioanei. Victoria împotriva infertilității.

Mama Ioanei zâmbește: «Eu încă nu realizez că fata mea este adult, cum să realizez că are și ea, la rândul ei, o fată?! Mai dați-mi timp de acomodare! Ce pot să spun este că avem o păpușa vie pe care încă o descoperim și de care ne mirăm și nu ne mai săturam!»

Poza de la o lună reflectă un sfert din durere. Am să i-o arat când o să fie mai mare, ca să înțeleagă cât de mult a fost dorită. Și așteptată! Numele pe care i l-am pus este simbolic. Semnifică sfârșitul drumului și al luptei cu infertilitatea. Victoria. Familia a fost întregită cu Victoria Cristina.

Victoria Cristina la 2 luni

Bine de știut!

Am făcut toate operațiunile necesare pentru acest al treilea FIV la Spitalul Clinic de Obstetrică-Ginecologie Prof. Dr. Panait Sârbu (Maternitatea Giulești). Doamna doctor Andreea Veliscu mi-a fost alături în procedura de fertilizare in vitro, iar dr. Cristiana Odukoya, medic obstetrică-ginecologie, mi-a monitorizat sarcina și tot cu ea am născut. Cu bilet de trimitere de la medicul de familie, atât histeroscopiile, cât și laparoscopia au fost gratis. Celelalte analize, morfologiile, testele non-stres le-am plătit cu voucherele materna.“

Inseminare în vitro. A treia a însemnat peste 300 de înțepături în doar 9 luni de sarcină. Și, la capătul ei, Victoria. Victoria unei mame.

Cum a fost naşterea ta? Ai avut parte de experiența la care ai visat sau ai rămas cu amintiri triste? Dacă îți dorești să împărtășești povestea ta cu gravidele și mămicile din comunitatea Totul Despre Mame, trimite-o pe adresa [email protected]. Mulţumim!

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa