Aveam 26 de ani și multe vise. Se împleteau în mintea mea, seara înainte de culcare, cele legate de carieră, călătorii, familie. Într-o dimineață de iulie testul de sarcină mi-a arătat că mi se împlinise cel mai mare vis, așa că am râs și-am plâns în același timp de bucuria de-a deveni mamă.
Cu zeci de temeri, de întrebări, de planuri pline de entuziasm m-am prezentat la un medic recomandat de o prietenă. Nu aveam un ginecolog la care să merg în mod constant, așa că am răsuflat ușurată când am aflat despre această doamnă ”profesionistă și drăguță”. Părea tot ce îmi trebuie.
Prima ecografie a venit cu certitudinea că în primăvara următoare aveam să devenim părinți. Visam la un copil cu pielea măslinie, ochi verzi și părul negru, o combinație între trăsăturile mele și ale tatălui său și mă vedeam plimbându-mă cu căruciorul agale ore în șir pe străzi. Mi-a spus să revin peste o săptămână că sarcina e prea mică și nu poate auzi inima copilului. Nu am avut niciun stres. Știam că doamna este profesionistă și știe ce zice.
Am așteptat următoarea întâlnire cu micul sâmbure ce creștea în interiorul meu cu mare nerăbdare. Voiam să știu ce face și, mai ales, voiam să știu că face bine, ca să putem să ne strigăm bucuria celor care erau dornici să o asculte.
Am intrat în cabinet, m-am așezat pe masă, doamna doctor și-a pregătit ecograful, a pus gel, eu mi-am ridicat bluza și mi-am pironit privirea pe monitor. Mergea încet cu scanerul peste burta mea și, intrigată de atâta încetineală, mi-am aruncat un ochi și către medic. Avea o mimică ce nu prevestea nimic bine. Părea îngrijorată.
”Doamnă, sarcina dvs s-a oprit din evoluție!”
Nu înțelegeam prea bine ce presupunea verdictul de sarcină oprită din evoluție. M-a mai chemat și-a doua zi pentru altă ecografie. Aceeași concluzie. Așa că, fără drept de apel, mi-a făcut programare a doua zi, la spital, pentru un chiuretaj, menționând în treacăt că sunt tânără și nu-i așa o problemă.
Sarcină oprită din evoluție și minte oprită din gândit
Am plecat din cabinet cu capul vâjâindu-mi de neputință. Nu găseam nicio soluție și mi se părea că lumea mi se termină. Soțul meu nu știa nici el prea bine ce să zică, iar părinții și prietena mea încercau să mă consoleze. O sarcină oprită din evoluție nu este sfârșitul lumii îmi spunea ei.
Eu mergeam aiurea pe stradă, fără o direcție anume. Ba mă gândeam că e adevărat că sunt tânără și că mai putem încerca de-atâtea ori, ba îmi ziceam că noi ne dorim copilul ăsta, nu a apărut așa întâmplător, ci pentru că am vrut să fim părinți și că nu e drept. Câteva ore am tot mers așa, până am ajuns acasă fără să am gândurile puse în ordine și să înțeleg ceva din ceea ce mi se întâmplă.
O noapte întreagă m-am zvârcolit întrebându-mă ”de ce?”. Ce e drept, nu aveam cea mai zen-bio viață din lume. Mai pierdusem ceva nopți, mai fumasem și câteva țigări, mai trecusem și pe la fast-food. Dar nu putea fi de acolo. Și totuși, mă întrebam eu atunci, de ce medicul nu a cerut să facem niște investigații suplimentare pentru a vedea cauzele ca să nu mai trecem încă o dată prin asta? Cum zice și în povești, noaptea e un sfetnic bun. Am hotărât să nu mă duc la niciun chiuretaj, ci să discut cu medicul de familie.
Au urmat alte câteva zile de așteptare, în care eu nu aveam niciun simptom de sarcină, ceea ce m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva ginecologul care îmi spusese că embrionul era mort, nu avusese dreptate. Am mers mai departe cu decizia luată și am ajuns la un alt medic, care după o ecografie și un consult amănunțit m-a felicitat pentru o sarcină perfect dezvoltată pentru cele 6 săptămâni ale sale.
În primăvara care a urmat, s-a născut și ”sarcina oprită din evoluție”, la termen, natural, cu aproape 4 kilograme. Acum are 11 ani și la fel ca maică-sa se bazează pe intuiția ei, urmându-și țelurile și luptând în ceea ce crede.
