Cum să scrii o carte într-o lună

Vivi Gherghe
Cum să scrii o carte

Mai ales când ai și un copil…

Ideea unei cărți a venit acum aproape trei ani. Primele pagini au venit tot atunci. Apoi au început să se adune, paragraf cu paragraf, din ce în ce mai multe. Propunerea de publicare a apărut în 2015, iar bucuria și entuziasmul m-au ținut câteva luni bune. În august, ar fi trebuit să am totul gata. „E timp!”, mi-am zis.

Era februarie, mai erau șase luni până în august și eu am recitit toate aceste pagini. Ceva lipsea. Ceva ratasem. Din când în când, reveneam asupra textului. Reciteam și (re)scriam. Trei luni mai târziu, „ceva”-ul acela încă lipsea. Luna iunie a fost critică. Eram în continuare în căutare”. Nu aveam nicio idee buna. Aveam multe, dar toate erau proaste.

Dacă vrei să reușești și tu să ai controlul asupra timpului tău și vrei să înveți cum ai putea folosi cât mai eficient această resursă, citește cartea ”Dacă eu am reușit poți și tu. Cum să găsești echilibrul între familie și carieră” a Laurei Vanderkam. Cartea este disponibilă AICI.

„Mami, îmi spui o poveste?”

Începuse vacanța și am plecat cu copilul la mare, cu cortul. Era primul weekend, după foarte multe, în care mă despărțeam de laptop. Când ne-am dus la culcare, în cortul nostru, copilul m-a întrebat dacă îi spun o poveste.

-Ce poveste?

-O poveste despre tine când erai mică.

Am început să spun povestea și, pe măsură ce reluam lucrurile din copilăria mea, a început ușor, ușor, să se contureze în mintea mea acel „ceva”. După acea seară, am avut „ceva”-ul, dar era altceva decât ce scrisesem eu până atunci. La finalul lunii iunie, știam ce vreau, ce am și, mai ales, ce lipsește. Îmi rămânea o lună de zile să pun totul cap la cap. „E timp!” mi-am zis. Și iată cum, practic, am scris o carte într-o lună.

Cum să scrii o carte într-o lună, mai ales când ai și un copil…

Să ai un copil, să faci mâncare, să mai ai și un job și să mai scrii și o carte în 30 de zile nu e greu. E ușor și merge repede, dar până descoperi asta, ai pierdut deja 20 de zile încercând toate modalitățile de lucru. De scris, am reușit în mai puțin de 30, dar am pierdut mult timp făcând câteva greșeli și neștiind cum să-mi canalizez energia. Dacă mi-ar fi zis cineva toate lucrurile de mai jos…

Scoate-ți din cap faptul că 30 de zile înseamnă mult!

Oricât ai împărți zilele în pagini, paginile în zile, luna în capitole, orele în cuvinte – în fine, orice calcule ți-ai face, orice rezultat ai obține și orice target ți-ai fixa, se vor găsi zilnic suficiente motive să nu-ți respecți planul.

Nu visa!

Am visat la ziua în care inspirația mă va lovi ca un uragan și voi scrie 70 de pagini dintr-un foc. Nu mai visez.

Nu-ți mai ocupa mintea cu planuri!

Am pierdut câteva zile făcându-mi un plan pentru toată luna: ce fac cu copilul, ce fac cu munca, ce fac cu jobul, cum să le ”programez” pe toate ca să-mi rămână timp să mai și scriu.  Aveam de gând să scriu un număr de pagini pe zi. După ce ”pe zi” am eșuat, am lăsat totul ”pe noapte”. Nici așa n-a funcționat și targetul tot nu mi l-am atins. Am refăcut calculele și am luat-o de la capăt. Încă mai aveam timp. Și am făcut asta până când l-am cam epuizat.

Aș fi putut scrie 15-20 de pagini cu toată energia pe care am consumat-o elaborând un plan pe care n-am apucat să-l pun în practică decât în proporție de 10% – adică atunci când m-am dus la țară.

Oriunde și oricând

Am plecat la țară convinsă că voi veni înapoi după o săptămână cu draftul în dinți. Îmi imaginam cum mă voi izola în casa bunicilor, ieșind de acolo numai de foame sau pentru nevoi fiziologice. N-am luat în calcul, în schimb, ca alții vor putea intra la mine. După șase zile în care atât mama, cât și bunica s-au purtat exemplar cu musafirul, am decis să plec și de acolo. Musafirul eram eu și n-am fost lăsată singură mai deloc: ”Venii să văd ce faci! Ai nevoie de ceva? Afară nu mai ieși? Foame îți e? Ce să fac de mâncare? Oare să mă duc la moară acum? Te las că văd că ai treabă! Dar chiar nu poți să lași nițel laptopul ăla? Măcar cât sunt eu aci, să mai stăm de vorbă! Scrii, scrii… dar cât să și scrii? N-ajunge cât ai scris ieri? Ce să scrii atâta? Nu te deranjez, eu doar vorbesc, tu stai acolo și scrie! Ce-oi scrie acolo… atât de mult? Da` uite că acu` nu scrii, nu ziceai că scrii? Ia și scrie, nu mai sta pe gânduri!”

Scrie în picioare (ca să nu pară că stai degeaba)!

Nu știu dacă Dickens, Hemingway sau Lewis Carroll ajunseseră, din pricina familiei, să scrie în picioare, dar eu așa am ajuns să-mi pun laptopul în curte, la țară, pe suportul de flori și să scriu în picioare. Nimeni nu m-a mai întrerupt pentru că părea că am treabă. De câte ori mă mutam la masă, pe scaun, cu o cafea lângă mine, apărea cineva care să mă întrerupă din diferite motive. Același lucru l-am practicat și ulterior acasă, cu copilul pe lângă mine. Dacă nu mă vedea la birou, la taste, nu avea treabă cu mine. Am scris un capitol într-o singură zi, cu laptopul pe dulapul lui de haine, lângă locul lui de joacă, în timp ce el se juca.

Închide-ți telefonul/Internetul pentru cel puțin două ore!

Dacă aceste ore coincid și cu somnul copilului, cu atât mai bine. Ideal ar fi să nu te afli pe lângă el când doarme. Se știe că somnul copiilor e molipsitor, o singură privire spre el adormit îmi era de ajuns ca să mă apropii, inițial ca să-l văd mai bine și să mă bucur de somnul lui, apoi ca să-l pup de două ori, apoi de zece ori, de 50 de ori și să sfârșesc dormind buștean, trezindu-mă apoi zguduită: ”Mamiii, trezește-te! Mamiii, ai terminat de scris? Ieșim afară?”.

Deci nu lângă copil și fără nicio posibilitate a lumii exterioare de a lua legătura cu tine. Fără sunat, fără SMS, fără WhatsApp, fără Facebook, fără mail!

Trimite-ți musafirii acasă sau, mai bine, nu-i primi!

Dacă nu știi să spui ”nu” atunci când cineva ar vrea să te viziteze, atunci măcar învață să pui piciorul în prag și sugerează-le musafirilor să calce pragul spre ieșire. Le cer iertare acum, aici, prietenelor mele pe care le-am trimis acasă, atunci când vizita se prelungise mai mult decât prevedea legea mea.

Apucă-te și scrie acum!

Nu există niciun moment potrivit care să justifice amânarea. Vrei să scrii, știi ce vrei să scrii, trebuie doar să scrie. Apucă-te acum și scrie. Nu mâine, nu diseară, nu ”de luni” (că nu trebuie să te lași de fumat sau să te apuci de sport). Momentul potrivit este acum.

Pofta vine mâncând. E valabil și pentru scris 🙂

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa