Mămicenie sau carieră? Amândouă!

Viața profesională și viața de mamă nu prea fac casă bună, se zice. Sute de articole și cărți ne sfătuiesc cum să le împăcăm. Mie mi s-a întâmplat altfel. Mie maternitatea mi-a relansat viața profesională. Mi-a redat încrederea, pofta de muncă, curiozitatea și dorința de a termina ce am început. Mi-a luat mare parte din timpul pe care îl dedicam înainte muncii și studiului. Dar mi-a redat ceva mult mai prețios: dragostea pentru meseria mea!

Primește cele mai utile articole de parenting direct la tine în Inbox

sau
Înscrie-te cu Facebook

Vreau să vă spun un secret. Știți cu ce mă ocup eu de fapt, care este meseria mea, cariera, chemarea mea profesională? Știu că vă veți mira, toată lumea o face: sunt istoric. Asta ca să nu zic că sunt istorică și să vă imaginați că am început deja să mă visez Ioana D’Arc, fecioara Franței, sau dimpotrivă Maria Tereza, împărăteasa cu șaisprezece copii. Și dacă spun că sunt istoric, asta nu înseamnă că am doar o diplomă de absolvent al facultății de istorie (deși am și din asta!), ci chiar scriu istorie, îmi place la nebunie meseria asta și o practic în continuare, de când am primit diploma mai sus menționată.

A fost odată ca niciodată o studentă

A(m) fost odată ca niciodată o fată tânără, mare iubitoare de biblioteci, cărți, dileme mari și mici, întrebări deștepte și răspunsuri cochete. Nu mi-a ajuns ce puteam învăța acasă și am plecat la Budapesta, unde am făcut repejor un master în istoria comunismului și am început și un doctorat care, ce să vezi, n-a mai mers chiar așa repejor ca și masteratul. Ba chiar, prin anul al doilea de doctorat începuse să se miște atât de încet încât începusem să îmi pun întrebări amare: Ce caut eu în viața mea? Ce mi-a trebuit mie doctorat? Cât o să mai stau închisă în bibliotecă, moșmondind idei și testând teorii? Simțeam că viața trece pe lângă mine și că nici zece doctorate n-or să mă mai poată resuscita.

M-am întors acasă și am avut norocul să găsesc un loc de muncă tare pe gustul meu: cercetare, arhive, colecții uitate, dar și expoziții de organizat în cel mai frumos dintre muzeele capitalei, Muzeul Țăranului Român. L-am cunoscut apoi de Mihai, ne-am iubit din prima clipă și ne-am căsătorit cam în a doua clipă. Am mai clipit odată și aveam și un băiețel de toată frumusețea în brațe. Doctoratul meu în istoria comunismului părea o amintire încețoșată dintr-o viață anterioară.

Dacă vrei să reușești și tu să ai controlul asupra timpului tău și vrei să înveți cum ai putea folosi cât mai eficient această resursă, citește și cartea ”Dacă eu am reușit, poți și tu. Cum să găsești echilibrul între familie și carieră” a Laurei Vanderkam. Cartea este disponibilă AICI.

Maternitatea salvează doctoratul

Recomandări



După primele luni de fuziune cu bebelușul am început însă să mai aud și alte voci în afara gânguritului lui. Dorințe ciudate se zbăteau în mine: voiam să scriu din nou, voiam să caut din nou în arhive, să merg la bibliotecă, la conferințe; fata aceea tânără care plecase cu bocceluța în spate la studii la Budapesta era din nou pusă pe fapte mari.

Prima dată când am ajuns din nou la universitate, față în față cu profesorul meu, el m-a întrebat foarte cald: Ce mai faci? Cum ești? Cum e copilul tău? Am început să plâng. Mă simțeam atât de copleșită, de inadecvată, îmi doream să fiu și să nu fiu acolo, îmi doream și să lucrez și să stau cu copilul meu, să fiu mama perfectă și cercetătoarea de succes. Plângeam crezând că nu fac nici măcar una din toate astea și a durat ceva până să îmi dau seama de lucrul cu adevărat suprinzător: îmi doream, din nou, să fac lucruri serioase.

Dacă în urmă cu numai doi ani mi-era totuna dacă termin sau nu doctoratul, acum doream cu adevărat să-l termin. Dacă în urmă cu doi ani mă perpeleam o zi întreagă pentru a citi câteva pagini sau a scrie câteva rânduri, acum, în cele trei ore eliberate cu greu pentru studiu la bibliotecă, nu mă mișcam de pe scaun. Nu mă duceam nici la toaletă, nici să beau o cafea, nici să vorbesc la telefon. Scriam, notam, gândeam, plănuiam. Eram super-eficientă. Știam că acasă mă așteaptă o comoară cu gene lungi și un bărbat care mă iubește. Cumva, toate îndoielile mele profesionale dispăruseră. Știam ce am de făcut și că timpul pe care îl am la dispoziție e prețios.

Timpul meu a devenit prețios. Nu mai este doar al meu și din cauza asta nu îmi mai permit să-l irosesc. Timpul pierdut e pierdut nu numai pentru mine, ci și pentru copiii mei. De ce nu am terminat doctoratul înainte de a face copii? E o întrebare bună. Atunci aveam tot timpul din lume. Dar probabil că aveam nevoie să fiu mamă înainte de a fi doctor în istorie.

Și cred că n-am fost singura care a simțit așa.

Voi cum ați reușit să împăcați cariera cu mămicenia?

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentCe fel de mamă vreau să fiu în 2013
Articolul următorCel mai bun antirid: fructele exotice
În fiecare zi discutăm despre neliniștile și problemele cu care se confruntă orice părinte, ne consultăm cu psihologi și medici pentru a vă oferi cele mai bune sfaturi și vă punem la dispoziție toată experiența noastră de părinți pentru a vă fi alături în minunata călătorie a creșterii copiilor!