Copiii, miza luptei pentru putere în cuplu? Interviuri cu mămici și tătici

Alexandra Irimiea
putere în cuplu

Sunt copiii miza luptei pentru putere în cuplu? I-ai spus vreodată partenerului tău că tu știi cel mai bine cum se crește un copil? Iată ce au răspuns mai mulți părinți la astfel de întrebări.

Creșterea unui copil nu este întotdeauna ușoară, cu atât mai mult cu cât nu implică o singură viziune, unitară, ci trebuie să țină cont, într-un mod cât mai armonios posibil, de opiniile ambilor părinți. Dar, cum suntem diferiți, de multe ori se poate întâmpla ca din aceste diferențe de viziune să iasă o luptă pentru putere, pentru a stabili cine are comanda și cine ia deciziile.

I-ai spus vreodată celuilalt părinte că tu știi cel mai bine cum se crește un copil și că, în consecință, trebuie să-ți împărtășească neapărat convingerile?

În continuare, te invităm să citești ce au spus mai mulți părinți vizavi de lupta pentru putere în cuplu.

  • Denisa (34 ani, casieră) și Andrei (32 ani, economist) – FOTO
    Părinții a doi copii preșcolari, fetiță și băiețel
  • Elena (33 ani) și Emanuel (33 ani)
    Părinții unui băiețel preșcolar și cu un bebeluș pe drum
  • Iulia (30 ani, agent de poliție)
    Mama a doi băieței, unul preșcolar și unul bebeluș

Denisa si Andrei ok

1. Sunt copiii miza luptei pentru putere într-un cuplu? Simți că este cazul și la voi?

Denisa: „Eu nu sunt de acord când el îi ceartă la masă. Mereu îi zic: „Lasă-i să mănânce și apoi le zici ce ai de zis”. Eu sunt foarte atașată de copii, n-aș putea să-i împart cu nimeni. Orice până la copii!”

Andrei: „Da, și la noi e valabil. Oricare părinte știe că miza lui în viață este copilul lui pentru care luptă, de aceea uneori el este și miza pentru putere într-un cuplu.”

Elena: „Da și nu. Un cuplu nu-l poți ține legat având un copil, trebuie să existe încredere, respect, înțelegere.”

Emanuel: „Cred că n-ar trebui să existe o luptă sau o neînțelegere în cuplu din cauza copilului, trebuie să fie un echilibru. în privința existenței copilului, dacă sunt diferențe ar trebui discutat mult și ajuns la un numitor comun. Mi se pare absurd să existe o luptă în cuplu din cauza copiilor.”

Iulia: „Cred că da. Pe de o parte, ei unesc familia, pe de alta ar putea și să destrame foarte ușor un cuplu. Odată cu venirea unui copil într-o familie sunt multe noutăți și pentru mamă, și pentru tată și atunci dacă ei nu sunt foarte uniți, pot ajunge să renunțe, depinde de fiecare om în parte, cum este el în cuplu.”

2. Împărtășești cu partenerul tău aceeași viziune de creștere a copilului? Unde sunt diferențe?

Denisa: „Nu! El are un gen mai milităresc, dar eu nu pot să fiu așa. Mi se rupe sufletul dacă știu că pot să le dau ceva și nu o fac. Diferențele la noi sunt la capitolul disciplinarea copiilor.”

Andrei: „Ne mai ciondănim noi câteodată, dar până la urmă ajungem la un numitor comun. Când vine vorba de disciplină nu prea suntem de acord. Eu mă impun, dar ea nu vrea să-i certe și i se urcă în cap. Nici eu nu-i cert prea tare, dar nu vreau să avem probleme pe viitor cu ei. La restul lucrurilor ce țin de creșterea copiilor ne potrivim.”

Elena: „Aproximativ. Nu putem să avem aceeași opinie. Mai apar diferențe când e vorba să-l certăm, eu mai intervin când el îl ceartă, nu pot să mă abțin.”

Emanuel: „Câteodată da, câteodată nu. Cred că sunt diferențe la mentalitatea mea de a-l lăsa puțin mai liber, să-și dezvolte personalitatea chiar dacă el nu cedează niciodată. Vreau să învețe de mic să se descurce singur, să fie cât mai independent. Mai avem uneori diferențe de opinii și la programul lui zilnic de somn, de joacă, de învățat.”

Iulia: „În principiu da, dar sunt momente în care, pentru că suntem diferiți, avem păreri diferite și atunci ne spunem ce gândim, căutăm soluția cea mai bună și o luăm împreună.”

3. Ce faceți atunci când nu sunteți de acord în privința creșterii copilului?

Denisa: „Ne certăm, ce să facem?, zice ea răzând. Dar și eu, și el știm când să cedăm. De când suntem împreună ne-am certat de multe ori, dar niciodată nu ne-am culcat supărați.”

Andrei: „Păi… îi spun unde cred eu că a greșit și îi propun să picăm la o înțelegere pentru că altfel copiii speculează și văd care este slăbiciunea unui părinte și apoi ascultă doar de unul.”

Elena: „Discutăm, clar! Dar mai repede cedează el.”

Emanuel: „Ne certăm, nu-i normal? Ca orice cuplu! Dar eu sunt împăciutorul, încerc să aplanez, să mențin un echilibru, atât în relația de cuplu, cât și în cea de părinte-copil. Consider că nu e bine ca doi părinți să-i arate copilului că sunt buni pentru că el profită de bunătatea lor, dar nici să fie prea duri. Cel mai bine este să păstrezi un echilibru – dacă unul din părinți e acid, celălalt ar trebui să fie mai calm. Un alt lucru important este să nu intervină unul din părinte atunci când celălalt îl ceartă pentru că îi subminează autoritatea.”

Iulia: „Depinde, dacă vorbim strict de noi, nu pot să dau neapărat un exemplu, dar în cuplu depinde și cât de mult se implică tatăl. Dacă rămâne copilul mai mult în grija mamei, atunci nu sunt nici foarte multe divergențe. Însă, dacă se implică, apar diferențe pentru că tatăl vede lucrurile din perspectiva lui, iar mama de cele mai multe ori simte ce trebuie să facă și ce e mai bine pentru ea și puiul ei. În cazul meu, da, tatăl se implică, atât cât îl lasă timpul, la băiță, la joacă, mai puțin cu ordonatul hăinuțelor.

Ne spunem părerile, dar depinde de conjuctură – sunt dăți când trebuie să dăm mai multe detalii ca să vedem care e partea cea mai bună și cum trebuie să facem, și sunt dăți când zicem: „Hai bine, fă cum vrei tu”. Unul din noi întotdeauna cedează.”

4. Ai căzut vreodată în capcana: eu știu mai bine cum se crește un copil?

Denisa: „Da, cu siguranță. Mereu am recunoscut că am greșit. Le mai spun copiilor: „Are taică-tu dreptate, eu sunt o fraieră și pe mine nu mă ascultați”. Soțului i-am mai spus uneori asta, că eu știu mai bine, dar la supărare.”

Andrei: „Am căzut și eu în capcana asta, dar încerc să îndrept lucrurile. Vizavi de soția mea, o înțeleg și pe ea, ca mamă, că are altă fire.”

Elena: „Da, clar! Nu pot să mint. I-am și spus, el nu cred că mi-a spus. Amândoi intervenim în educația lui, dar eu parcă am mereu ceva de spus în plus. Pe moment mă enervez, dar îmi trece repede și sunt deschisă la discuții.”

Emanuel: „Da, e posibil să fi căzut, gândidu-mă că aș fi un tată mai bun decât e mama. Discuțiile contradictorii duc la asta. Bineînțeles, contează și cine stă mai mult cu copilul.”

Iulia: „Nu. Eu nu am spus pentru că sunt de părere că fiecare mamă, fiecare om își crește copilul așa cum poate și cum crede el că e mai bine, cum are viziune în a crește un copil. Am dat sfaturi mămicilor la început de drum, prietenilor, de genul: „Eu am făcut așa, dar tu nu ești obligat să faci ca mine”. La noi în cuplu nu e nici timpul să se implice atât de mult ca să se ajungă la asemenea discuții, dar nu cred că am avea problema asta. El nu vrea să se implice atât de mult încât să intre peste mine ca și mamă, nu face asta. Sunt dăți când își spune părerea, dar nu se ajunge la ideea „eu știu mai bine cum se crește un copil și tu nu”. Niciodată!”

Ei, cum ți s-au părut părerile părinților expuse mai sus? Ești de acord cu ele? Te regăsești în vreuna dintre ideile lor? Așteptăm să ne împărtășești și viziunea ta vizavi de lupta pentru putere în cuplu în secțiunea de comentarii.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa