Cum să rămâi un părinte bun după divorţ

Între părinte și copil. Ghid de comunicare afectuoasă

După divorţ sau după o despărţire, nu doar copiii suferă, ci şi părinţii. În aceste condiţii, ce poţi să faci ca să rămâi un părinte bun şi devotat pentru copilul tău?

Am discutat cu multe persoane care trecuseră printr-un divorţ pe vremea când eram căsătorită şi mă gândeam că eu n-am să ajung niciodată în situaţia asta. La un moment dat, cineva mi-a spus: „Divorţul e ca un deces. Suferi la fel de mult după persoana pierdută, după relaţia care a murit“. Cum să se întâmple asta?, mă gândeam. Dacă divorţezi, înseamnă că nu-ţi era bine. Mai degrabă, ar trebui să te bucuri şi să precepi întreaga schimbare ca pe o eliberare.

Citește și: 
Vrei să ai un copil inteligent emoţional?

Divorţul, o eliberare dureroasă

Ei bine, când mi-a venit rândul să mă „eliberez“, am înţeles pe deplin ce presupune divorţul. A fost, într-adevăr, o eliberare, dar una foarte dureroasă, plină de remuşcări faţă de copiii fără nicio vină şi faţă de relaţia care se destrăma după 13 ani în care crezusem sau, măcar, sperasem, că va fi nemuritoare.

Mă învinuiam şi pe mine, nu doar pe el: oare făcusem totul ca relaţia să reziste? Oare nu trebuia să fi aşteptat ca fetiţele să devină majore, pentru a suferi mai puţin? Oare nu le ofeream un exemplu greşit, sugerându-le că trebuie să renunţe şi să fugă la greu, în loc să meargă până în pânzele albe pentru a salva căsnicia şi, odată cu ea, fericirea familiei? Ce conta cu adevărat? Fericirea mea, fericirea lui sau fericirea lor? Era clar că despre fericirea tuturor nu mai putea fi vorba (dacă fusese vreodată…).

Una peste alta, chiar dacă, separat, poate că nu eram cele mai odioase persoane din lume, împreună scoateam la suprafaţă cei mai întunecaţi monştri din noi. Iar acum, când îmi puneam aceste întrebări şi când tot ce aş fi avut nevoie ar fi fost să plec o perioadă cât mai departe, la capătul pământului, doar eu cu mine, trebuia să continui să fiu mamă responsabilă şi prezentă pentru fetiţele care treceau, împreună cu mine, prin drama divorţului părinţilor, prin groaza destrămării locului imperfect, dar călduţ şi cunoscut, numit „acasă“ – singura variantă de trai pe care-o cunoşteau.

 Divorţul care-ţi face mintea fărâme

Dintotdeauna am fost înclinată spre visare, însă în momentul în care am divorţat, starea mea de reverie a atins apogeul. Şi asta încă din biroul notarului, când mi se părea că aud ca prin farmec cuvintele celor din încăpere, sentinţele fără cale de întoarcere, o viaţă al cărei destin se trransforma total sub ochii mei, în doar câteva minute – viaţa mea. Statutul de femeie divorţată la doar 34 de ani mi se părea neverosimil, cu atât mai neverosimil cu cât mă căsătorisem cu tatăl copiilor mei cu un an înainte, după 12 ani de relaţie, în încercarea de a salva ceva, habar n-aveam ce şi în ce fel. Vedeam căsătoria în al 13-lea ceas ca pe o posibilă minune, şi divorţul petrecut la doar un an după ca pe un blestem sigur.

Apoi erau copiii. Fuseseră crescute într-un răsfăţ excesiv cât timp avuseseră o mamă şi un tată care locuiau sub acelaşi acoperiş. Probabil că le răsfăţasem exagerat pentru a compensa, în mintea mea, relaţia strâmbă în care mă aflam de atâţia ani. Însă, după divorţ, plângeau din orice, se supărau din orice, nimic nu le convenea, nu-şi doreau nimic şi îşi doreau totul. Iar totul nu le mai era, brusc, deloc pe plac. Simţeau că mama şi tata nu sunt bine, iar starea de anxietate şi nervozitate a părinţilor se transmitea automat către ele. Deveneau irascibile, suprasensibile, veşnic nemulţumite, veşnic oscilând între doi poli – mama şi tata -, fără să se reaclimatizeze cu adevărat în vreo parte.

Divorţul care te transformă din adult responsabil în copil neputincios

Îmi spuneam în fiece clipă: „Adună-te, fii aici pentru ele“. Dar sfârşeam prin a plânge zgomotos, a privi în gol şi a simţi o durere imensă în piept. Exact ca un copil mic şi abandonat. Mintea mea era oriunde, mai puţin acolo unde trebuia să fie – către ele. Dintr-o dată, nu mai ştiam să fiu părinte, dintr-o dată, toată iubirea lor se transformase în dispreţ şi obrăznicie. Apoi, la finalul zilei, veneau către mine şi îşi cereau iertare, şi îşi doreau să ne împăcăm. Însă dimineaţa o luam cu toţii cu nebunia de la capăt. Un an şi ceva a durat până ne-am mai adunat sufletele făcute cioburi de pe jos şi am redevenit, încetul cu încetul, oameni întregi.

Divorţul care te schimbă fizic şi psihic

Despărţirile dureroase au efecte dezastruoase atât la nivel fizic, cât şi psihic, spun specialiştii. Într-un studiu întreprins în 2010, savanţii au analizat impactul pe care îl are divorţul asupra celor vizaţi direct de despărţire. Ei au descoperit că, în urma divorţului, activităţile care au loc în diferite regiuni ale creierului sunt serios afectate, producând un efect similar adicţiei de cocaină. Cercetătorii au concluzionat că o despărţire poate duce la instalarea depresiei, dar şi la comportamente deviante, cum ar fi alcoolism şi chiar tendințe suicidale. Tristeţea, irascibilitatea, oboseala şi lipsa atenţiei sunt printre cele mai des întâlnite stări prin care trece o persoană proaspăt divorţată care trebuie să aibă grijă, în acelaşi timp, de copii.

Asta se întâmplă mai ales pentru că părinţii au tendinţa de a ascunde faţă de de ei înşişi şi mai ales faţă de copii faptul că suferă, prefăcându-se că totul este bine şi nimic nu s-a schimbat. Însă, spun psihologii, copiii sunt mult mai empatici vizavi de sentimentele părinţilor, decât cred aceştia.

Divorţul care te poate apropia sau despărţi de propriii copii

Atunci când încercăm să ne ascundem suferinţa, vom eşua lamentabil, iar aceasta va ieşi la suprafaţă pe căi nebănuite şi poate chiar mai dureroase decât dacă am lăsa-o să se manifeste firesc.

Cât priveşte copiii, la ei mecanismul de apărare împotriva suferinţei funcţionează exact invers decât în cazul adulţilor. Copiii îşi supraestimează capacităţile dea trece peste suferinţă şi alte situaţii dificile. Dacă părinţii nu vor recunoaşte faptul că suferă şi că ceva îi deranjează, copiii vor avea impresia că ei sunt responsabili pentru toate problemele care au dat peste cap viaţa lor şi a celor care ar trebui să le fie îndrumători.

Însă, dacă părinţii îşi vor lăsa sentimentele să iasă la suprafaţă, copiii, care tind să aibă un comportament mimetic, vor învăţa să facă la fel cu ale lor şi vor reuşi să jongleze cu propriile emoţii. Îşi vor observa părinţii – modelul lor cel mai puternic în viaţă – suferind şi neştiind încotro s-o apuce, şi vor înţelege că este absolut normal să aibă ei înşişi astfel de momente şi de reacţii. Vor înţelege şi vor accepta că suferinţa face parte din viaţă şi că este firesc ca, la un moment dat, lucurile să scape de sub control şi tu, ca persoană care suferi, să ai nevoie de ajutorul celui de lângă tine. În cele din urmă, atunci când copiii devin martori ai suferinţei celor apropiaţi, vor avea ocazia să exerseze emoţii ca empatia faţă de o persoană dragă. Vor învăţa, de asemenea, că sentimentele noastre se pot schimba de-a lungul vieţii, dar că asta nu este un lucru care să ne definească.

 Cum împărtăşim suferinţa cu copiii noştri, fără să-i rănim?

Spune-o pe limba lor. Cum explicăm probleme de adulţi unor fiinţe care sunt departe de a fi atins pragul maturităţii? Pe limba lor, spun experţii, în termeni pe care să-i poată înţelege, asimila. Chiar dacă la început poate că te vor învinui, e mai bine să înţeleagă că vina nu aparţine nimănui în totalitate, ci că există momente în viaţă când lucrurile se întâmplă fără ca cineva să le poată controla.

Alege cel mai potrivit moment pentru a-I împărtăşi sentimentele prin care treci. Nu e vorba doar despre cum trebuie s-o spunem, ci şi despre cât de mult spunem, în funcţie de cât de mult este capabil copilul la vârsta pe care o are să înţeleagă. Spune-o simplu şi dezvăluie doar acele detalii care îl ajută să înţeleagă situaţia. Ai grijă la detaliile care l-ar putea copleşi şi îndurerea şi mai tare. Câteva conversaţii scurte ar putea fi mult mai uşor de asimilat de către cel mic, decât o discuţie lungă şi dramatică.

Rămâi în control. Desigur, pe cât posibil. Părinţii ar trebui să le transmită copiilor mesajul că suferă, dar că, totuşi, încă sunt capabili să facă faţă noii situaţii şi să rămână nişte adulţi pe care cei mici se pot baza. Dacă acum te simţi prea copleşită pentru o dicuţie cu copilul, amân-o până te mai întremezi sufleteşte. Poţi chiar să-i spui că veţi relua discuţia după ce vei trage o porţie de plâns sănătoasă: este cea mai adevărată şi mai directă lecţie pe care copilul tău şi-o poate însuşi de la tine: că, după furtună, întotdeauna apare şi curcubeul.

Citește cartea ”Când părinții se despart”, o carte centrată pe copii și ceea ce simt ei în cazul despărțirii părinților. Este un ghid practic și cuprinzător pentru a face tot ce este mai bine în timp ce și după ce părinții se despart. Aceasta este disponibilă AICI.
DISTRIBUIȚI
Sunt Adriana şi sunt dependentă. De Ioana şi Ilinca, fetiţele mele care mă inspiră zilnic şi de la care îmi trag puterea. De scris, o pasiune „costisitoare“, din cauza…

Citește mai multe despre autor

Intră în conversație