O poveste tristă de familie ce poate și trebuie să nu fie și povestea noastră

Raluca Dumitrică

În camera de la stradă a casei albe, cu acoperiş vişiniu, aflată la câteva zeci de metri de casa bunicii mele, era mereu, la finele anilor ’80 și începutul anilor ’90, o lenjerie împachetată. Una nici curată, nici murdară, genul acela de lenjerie în care îţi aşezi corpul obosit într-o primă noapte şi pe care, mai apoi, o refolosești periodic, fără să ştii exact când va veni clipa în care te vei afunda din nou în ea.

Ştiam despre lenjeria din finet alb, cu floricele mici, de culoare mov, pentru că eram prietenă de familie cu fetiţa care locuia acolo şi în casa căreia mai poposeam şi eu în vacanţe, adică atunci când părăseam Bucureştiul vara, pentru răcoarea de la ţară, sau pentru zăpezile ca în poveşti, iarna. În camera din față intram atunci când ne jucam de-a v-ați ascunselea prin casa ei și mereu mă intriga lenjeria împachetată și mirosul unui parfum străin, care nu era deloc parfumul gazdei.

Despre lenjeria din camera de la stradă a casei albe mai ştiam tot de la fetiţa-gazdă că învăluia nu un musafir aşteptat cu tot dragul de cei ai casei, ci o mamă fugară din vecini, care îşi căuta disperată adăpost nocturn, împreună cu cei doi copii ai ei. Mama fugea fără un program anume, ba o dată pe săptămână, ba o dată la două-trei săptămâni, ținându-i cu câte o mână, de umerii mici, pe prichindeii săi speriaţi, de frica unui soţ violent fizic şi verbal în preajma căruia uneori era chiar imposibil de stat.

N-aş fi crezut o iotă din ce zicea vecina cea mică, dacă n-aş fi văzut şi eu într-o seară de iarnă tabloul trist de familie de care îmi spusese copila. Îmbrăcată într-o cămaşă subţire de noapte peste care aruncase în grabă un palton, cu picioarele goale vârâte în papucii de casă, cu un copil plângând în braţe şi cu celălalt ţinut strâns de mână, mama făcea paşi mici prin zăpadă, spunându-i copilaşului mai mare să se grăbească, ca să poată ajunge mai repede la adăpostul din vecini.

O poveste trasă la indigo

Deși nu mai știu exact câți ani a durat acest calvar pentru cei trei, ceva, ceva tot am aflat peste un timp, când am ajuns și eu la vârsta unei înțelegerii mai exacte. Am descoperit că vecina care îşi împărţea casa cu o mamă amărâtă şi cei doi copii ai lor nu era o rudă sau o prietenă apropiată a femeii, ci pur şi simplu un om cu inima mare, care ajuta, atât cat putea în acele vremuri, o familie greu încercată. Am mai descoperit și că pribeaga nu era singura mamă care fugea noaptea de acasă, cu tot cu copii. Mame refugiate se găseau și în satele vecine, la mine în bloc și chiar printre mamele colegilor de clasă.

În orice familie poate exista fericire

Tot când am ajuns și eu adult am dat și de o veste bună. Mama suferindă din copilăria mea şi-a luat inima în dinţi, copiii de mână şi a plecat departe de soţul agresiv, chiar foarte departe, acolo unde am înţeles că şi-a şi găsit un om bun și cald, care a iubit-o tare și care a ţinut-o mereu de umeri. Și, deși nu știu ce s-a întâmplat cu restul mamelor triste din trecut, știu sigur că poveștile personale ale mamelor de azi ale pot și trebuie să nu fie la fel ca povestea de familie care mi-a marcat copilăria. Avem toate motivele și mijloacele să facem ca ele să nu se repete absolut deloc.

 

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa