Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 10

Ruxandra Mateescu
jurnal-de-sarcina-la-a-treia-totul-despre-mame

Jurnal de sarcină la a treia: „Cât de deodată devenim iar mici, copiii mamelor noastre, când ne loveşte un necaz!”

„Cei care au pierdut recent pe cineva au o anumită privire, recognoscibilă celor care au mai văzut-o pe propriul chip. Eu o cunosc de pe chipul meu şi o recunosc acum şi pe chipul altora. Este o privire ce exprima vulnerabilitate extremă, goliciune, un fel de transparență. Este privirea celui care iese în plină lumină din cabinetul oftalmologului, cu pupilele dilatate sau a cuiva care îşi dă jos brusc ochelarii de soare. Cei care au pierdut pe cineva arată ca şi cum ar fi transparenţi, pentru că acesta este felul în care se percep pe ei înşişi, ca fiind invizibili… Ca şi cum ar fi traversat râurile legendare ce separă lumea celor vii de lumea celor duşi, putând fi văzuţi numai de către cei îndoliaţi.”

(Joan Didion, „The Year of Magical Thinking”)

Zi de vizită la neurologul-genetician. Vizita periodică. Vizită „obligatorie” în cazul unei noi sarcini. Cabinetul de genetică medicală pe care îl vizităm de câteva ori pe an se află într-una dintre aripile Spitalului Obregia. La rândul său, spitalul, a cărui titulatură oficială este „Spitalul Clinic de Psihiatrie Profesor Doctor Alexandru Obregia” este la marginea unui cartier bucureştean liniştit, populat de bunici şi nepoti, plin de verdeaţă. În spaţiile verzi încă mai are plantaţi trandafirii aceia mari, de grădină, pe care îi ştiu atât de bine din copilărie. Curtea spitalului e ca un parc imens. Aduce cumva cu staţiunile de pe litoralul anilor ’80 în extrasezon. E tihnă pe alei. Oamenii merg agale. Duc în mâini genţi de voiaj şi poartă haine nepretenţioase, fără vreun rol estetic, mai mult ca o convenţie socială. Au toţi aceeaşi privire, acelaşi gol în ochi, aceeaşi transparență. Morţi vii.

Unii dintre ei sunt pacienţi, alţii sunt membrii familiei, veniţi în vizită. În aripa pe care noi o vizitam de câteva ori pe an sunt numai copii. Copii la Spitalul Clinic de Psihiatrie. Copiii râd, se aleargă pe holul îngust în care aşteaptă evaluarea psihiatrică anuală, în vederea eliberării certificatului de handicap. Ei sunt cei „norocoşi”, cei cărora li s-a pus deja un diagnostic; au un traseu cât de cât bine stabilit al intervenţiei terapeutice. În saloane sunt cei „nu care încă nu se ştie ce este”, cei cărora încă li se fac investigaţii, cei care vor primi hârtia îngustă cu parafă şi câteva vorbe greu descifrabile: „sindrom… ”Lângă ei sunt ăştia, morţii vii, părinţii lor, moi de oase, goi în privire. Au pierdut copilul sănătos pe care l-au visat, sunt internaţi aici, pe lumea cealaltă, lumea copiilor bolnavi. Privesc în gol. Le recunosc privirea atât de bine! Am fost acolo. Sunt acolo.

În faţa cabinetului de genetică medicală, într-un hol lat de un metru, pe care abia încape o băncuţă, așteptăm. Noi trei, singuri, la fel cum am asteptat în fața tuturor ușilor, pe fiecare hol de spital. Înăuntru, un om consultă zilnic chiar şi douăzeci de astfel de copii, nonverbali mulţi dintre ei, într-un spaţiu în care abia ai loc să te întorci, fără lumină naturală, fără ferestre. E unul dintre cei mai buni geneticieni din ţară, medic primar în neurologie pediatrică, cercetător principal în genetică medicală. Consulta aici şi zâmbeşte mereu…

Zâmbeşte şi când îi spun că sunt însărcinată din nou, ne sfătuim asupra a ceea ce avem de făcut, dacă avem ceva de făcut. Vizita la medicul genetician are mai degrabă rolul de a ne liniști pe noi decât să poată schimba ceva în parcursul sarcinii, cu atât mai mult cu cât nici măcar la opt ani distanță nu avem încă un diagnostic pentru fata noastră. Glumim între noi: „Unii merg la psiholog, noi la genetician”. Medicul o consultă pe Degețica. Ne despărţim urându-ne reciproc să nu fie cazul să ne vedem şi cu „bebe trei” la consult vreodată şi să ne vină rezultatele analizelor genetice din Germania cât mai curând. Oare nemţii or consulta tot într-un dos de clădire, la lumina neonului?…

***

Rândurile de mai sus nu sunt scrise la sfârşitul săptămânii a zecea de sarcină, cum ar fi trebuit, ci câteva săptămâni mai târziu. La sfârşitul săptămânii zece de sarcină m-am apucat să citesc Joan Didion. La sfârşitul săptămânii zece am aflat că unuia dintre bebeluşii din burtă i s-a oprit inimioara. E tot aici cu mine, îl port încă, va rămâne acolo până când placenta fratelui ori surioarei sale îl va îmbrăca cu totul.

La sfârşitul săptămânii a zecea de sarcină şi multe, multe zile după, aş fi vrut să mă ţină mama în braţe. Strâns. Şi să danseze cu mine pe „Drumurile noastre toate”, cum o făcea când eram foarte mică. Sau măcar să mă sune. I-aş fi spus că mi-am pierdut însă unul dintre bebeluşi; că sunt aici dar şi acolo; că sunt acum dar şi în urmă cu doi ani, când am pierdut prima sarcină, acum dar şi în 2008, când ginecologul mi-a spus că fata pe care o voi naşte nu are mari şanse la viaţă.

Aş vrea să mă ţină mama în braţe pentru că nu ştiu ce să simt în locul fricii care m-a paralizat. Mă uit în oglindă şi îmi regăsesc privirea aceea, cu orbitele goale, văd în pupilele mele dilatate lumea de dincolo în care sunt tot eu, petrecându-mi bebeluşul dus şi implorând zile pentru cel pe care îl port.

Mama nu e. Cât de deodată devenim iar mici, copiii mamelor noastre, când ne loveşte un necaz! Cât de departe rămân uneori mamele, când își poartă propriile lupte sau când cred că au copii mari, care se descurcă singuri…

Voi fi mama a trei copii. Aş vrea să nu se simtă niciodată singuri.

Citește și:
Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 1
Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 2
Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 3
Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 4
Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 5
Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 6
Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 7
Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 8
Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 9

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa