Jurnal de sarcină la a treia: „Copiii orbitează în jurul meu ca doi sateliţi neobosiţi. Fiecare simte sarcina mea în felul său, fiecare dintre ei reacţionează apocaliptic şi intens emoţional.”
Dacă ar fi să aleg o fotografie care să ilustreze săptămâna aceasta ar fi genul acela de imagine din revistele occidentale ale anilor 90; o reclamă la asigurări de viaţă sau apartamente de închiriat. Cele cu „ea”, mamă, zâmbind către o zare luminoasă ca şi cum ar fi înghiţit pastile dubioase. În spatele său, un câmp cu maci. „Ea” poartă o rochie albă, care îi flutură în vânt, la fel ca şi părul perfect, revărsat în cascade buclate, coafate, minunate.
Nu, eu nu înghit pastile dubioase, nici măcar un strop de vin roşu de care îmi e poftă de nu mai pot, mai cu seamă când coacem pâine în casă; şi nu, nu merg nici la spa-uri, nici măcar la coafor nu prea mai ajung iar de dormit… tot haotic. Dar e ceva cu bebeluşa asta care a ajuns mare deja: zic tabelele că ar trebui să aibă de acum vreo 30 de centimetri şi 650 de grame, îi creşte deja păr şi se îngraşă. Cert e că simt că am o energie cât pentru trei Ruxandre la un loc, drept care, pe numărate (şi pe luate) am acum două joburi şi încă trei proiecte în care lucrez de bună voie şi nesilită de nimeni, ba chiar cu spor şi entuziasm de abia ţine lumea pasul cu mine.
Adevărul este că am aşa, un vag amalgam sentimental de „o să nasc, nu voi mai putea lucra nimic, acum e-acum!” şi „lasă că mă odihnesc eu după ce se naşte bebeluşa, îmi dau liber două luni”. Şi iarăşi stau şi mă minunez – cum suntem noi femeile făcute! Cât de repede putem uita nopţile nedormite, părul nevopsit, nervii întinşi! Sau poate că nu le uitam pe de-a-ntregul, dar e ceva în corpul nostru care le îndulceşte. La fel se întâmplă şi cu durerile din timpul naşterii, dureri cumplite, pe care le-am simţit de două ori, pe viu, fără epiduralele, ba chiar şi cu o naştere în pelviană.
Până atunci, mă rotunjesc mult, mănânc mult, plâng mult, muncesc mult, gâfâi mult, totul e imens. Imens şi ciudat, de parcă aş fi însărcinată pentru prima oară. La toată salata asta se adăugă copiii. Copiii ăştilalţi, doi, care orbitează în jurul meu ca doi sateliţi neobosiţi, emoţionaţi, posesivi şi deseori mârâiţi. Fiecare simte sarcina mea în felul său, fiecare dintre ei reacţionează apocaliptic şi intens emoţional. Peste toate se aşează astenia, cerul senin şi păsările şi zumzetul şi copiii din parc şi oboseala şi… primăvara!
Băiatul meu se poartă ca un iubit extrem de grijuliu şi posesiv, nu mă slăbeşte o secundă din ochi. „ce ai văzut pe geam”, „la ce te gândeşti”, „ce ai făcut cât am fost eu la şcoală”, ce mai face bebe” sunt întrebări la care răspund zilnic, de multe ori. E sensibil şi emoţionat, deopotrivă. Din când în când „mă ameninţa”: să nu fie că Olga! Dragul de el… Cum i-aş putea înlătura eu teama asta? Încerc pe cât pot să nu îl fac să se simtă vinovat pentru un aşa gând îndreptat spre sora lui şi cum aş putea să o fac, atâta timp cât dacă ar fi să alegem, am alege o bebeluşă sănătoasă, oricât de dragă până la cer şi înapoi ne este Degeţica!
Olga, pe de altă parte, e încercarea noastră cea mare săptămânile din urmă! Refuză să mai meargă la terapie, plânge în hol de sare cămeşa de pe dânsa, vorbă lui Creangă; de altfel, vreo două săptămâni nu a vrut nici măcar în parc să iasă fără mine şi tati. Şi cum poţi înţelege pe deplin sufleţelul unui copil nonverbal? Atunci îi mulţumesc lui Dumnezeu că înainte de ea mi l-a dat pe Petru şi încerc să îmi amintesc ce reacţii a avut el la vremea sarcinii cu Olga, pe când avea tot patru ani, adică vârsta psihologică a Degeţicăi. Numai că răbdarea asta îmi e limitată şi pusă la grea încercare de orele multe din zi în care, aşa cum o fac toţi copiii ca ea în situaţii stresante emoţional, intră în autostimulare perpetuă, de nimeni şi nimic nu o mai pate opri. Şi aaaaaaa şi poc-poc-poc în podea, lovitură după lovitură, pe care si-o provoacă, carte după carte ruptă, haină după haină aruncată din dulap până când nu mai pot şi o las să facă o baie lungă, lungă de tot. Profit de liniştea astfel instalată şi revin la Petru, apuc să stau de vorbă şi cu el, să mă joc ceva, să îl ascult, să îl văd.
Merg din zece în zece minute la baie să verific apa, să văd dacă totul e în regulă. Am o ureche ciulită în permanenţă, ascult fiecare linişte care mă paralizează şi mă teleportează instant în baie, acolo unde, slavă Domnului, totul e în regulă, ca şi cu cinci minute în urmă. Revin la poveştile lui Petru despre turci, mongoli sau natura care schimbă cursul istoriei şi ascult zâmbind până când sufletul mi se face pulbere: „Mami, te-ai apropiat mult de mine în ultima vreme”, îmi spune zâmbind iar eu simt că mă scufund în fundul pământului şi îmi vine să plâng. Am vrut numai o familie mare, am vrut să aibă fraţi şi surori, să nu rămână singur pe lume. Şi am impresia uneori că e atât de singur, atât de mic într-o lume prea mare şi prea grea pentru el.
Şi nu am timp nici să plâng nici să îmi adun bucăţile de suflet că fug iar la baie, acolo unde copilița mea nonverbala a făcut caca în cadă, pe care l-a aruncat peste tot pe jos, de silă, dar nu-i nimic, o spăl de trei ori, o scot, o îmbrac, îi usuc părul, „mami, am nevoie la baie, nu pot intra acolo!”, frec cada, spăl de două ori pe jos, şterg urmele de pe faianţă, „e curat acum, poţi intra”, mă întorc la Degeţica, cea care bea apă de la robinet în timp ce face baie, multă, extrem de mult apă, precum cocoşul moşului din fântână, aşa încât face pipi des, uneori şi pe ea, că nu se mai poate ţine. O schimb din nou şi din nou şi din nou… „Mami, te-ai apropiat mult de mine în ultima vreme”. Când?
Dacă ați pierdut vreun episod al Jurnalului de sarcină la a treia, am făcut o listă mai jos cu cele mai recente episoade:
Jurnal de sarcină la a treia: Saptămâna 24
Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 23
Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 22
Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 21
