Jurnal de sarcină la a treia: „Nimic nu bate cea mai ciudată poftă, descoperită la prima sarcină: spuma de săpun!”
Gravidele au pofte. Pofte ciudate, se ştie. Există o amintire în familia noastră legată de un anume borcan de gem pe care el, soţul, cumplit de tânăr şi speriat de viitorul rol pe care avea să îl joace, îl găseşte „asasinat” în frigider la sfârşitul zilei. Capacul făcut ferfeniţă, încă bine înfiletat în jurul gemului de piersici, dar găurit mişeleşte cu ajutorul unui cuţit, o crestătură multiplă, nici prea largă, dar nici prea strâmtă, făcută la nervi şi poftă, având mărimea perfectă pentru o gaură prin care să poată fi introdusă o linguriţă. Linguriţă cu ajutorul căreia tânăra gravidă a reuşit să îşi potolească pofta de dulce, izbucnită în nefasta ora la care el, tânărul soţ, nu ajunsese încă acasă, aşa încât să poată deschide borcanul plăcerilor gustative. Asta se întâmpla cu treisprezece ani în urmă.
Poftă de îngheţată colorată, indiferent de aromă. Poftă de cola, de crenvurşti şi parizer ţărănesc de pui – gusturi ciudate care au dat naştere unei dispute în jurul micului dejun („nu îţi cumpăr aşa ceva”, „ia-mi numai două felii”, „nici nu mă gândesc”, „eşti un egoist, ţi-e lene să te duci până jos”, replică la care el, minte limpede, grăi: „să iau şi un test de sarcină?”). Toate acestea la a doua şi a treia sarcină. Nimic însă nu bate cea mai ciudată poftă, descoperită la prima sarcină, pe care am reluat-o cu plăcere sporită la cea de-a doua şi care îmi face gura să lase apă acum, în secundele în care tastez scriind despre ea ca despre un loc exotic al minţii mele: spuma de săpun!
Aş mânca spuma albă de pe mână, când mă spăl, din cadă sau de pe corp atunci când mă săpunesc. Aş mânca tone, dintr-un castron imens, cu lingura şi cu degetele. Mi-aş băga toată faţa în spumă şi aş înghiţi-o pe nerăsuflate. Scriu şi salivez. Am şi o aromă preferată: cea de brad, mirosul acela ieftin de conifer pe care îl ştiu atât de bine din copilărie, aroma-aromelor închisă în sticluţă de spumant de baie „Bob”, pe care o cumpărau ai mei în anii ’80. La fel mirosea şi Perlanul alb, cu spuma lui albă în care mama se învăluia în fiecare sâmbătă. Era ziua în care o vedeam cel mai mult, sau poate doar aşa îmi amintesc, ziua în care era acasă. Era şi nu era, pentru că stătea mai mult închisă în baie, cu părul prins sub o basma albă cu flori roşii. Uneori mă lăsa şi pe mine să o mai „ajut”, să îmi bag mâinile în spuma Perlanului şi să frec bine hainele. Eram fericită atunci, în aburii din baie, mama îmi părea tânără şi veselă şi spălatul hainelor un ritual fascinant. Spuma de Perlan era făcută din celule mici, albe, lucioase.
La sarcina cu Degeţica am luat în considerare timp de câteva luni procedura de recoltare a celulelor stem. Mai exact până la cinci luni intrauterine, atunci când ni s-a spus de malformaţia la inimioară. După – nu mai ştiu ce a fost. Mi-am amintit multe luni după naştere de această posibilitate. Acum suntem împărţiţi: am citit păreri pro şi contra în ultimii ani pe acest subiect. În plus, am cunoscut atât de mulţi copii cu afecţiuni grave, depistate fie la naştere, fie câţiva ani mai târziu şi în cazul cărora celulele stem nu au niciun efect. Aşa încât tindem să ignorăm „miraculoasa” procedură de data asta. Mai avem totuşi timp să decidem.
Nu sunt încă foarte lămurită cum stau lucrurile cu celulele stem, ştiu însă că nu doar corpul ci şi psihicul femeii are o capacitate de îmbolnăvire şi vindecare la fel de puternică în sarcina şi după. Ştiu bine toate durerile de spate şi pelviene de care am suferit cumplit după naşterea Degeţicăi, dureri inexplicabile pentru medici, uşor de „tradus” pentru psihanaliza şi alte domenii conexe. Ştiu bine cât de puţin mă mai dor acum, de când sunt însărcinată, acele zone, considerate de experţii medicinei alternative drept zone energetice ce ţin de feminitate şi maternitate. Mi s-a părut foarte plauzibilă teoria conform căreia psihicul meu a luat cumva poziţia intrauterina, chircită, a copilului bolnav din pântec, poziţie reflectată de durerile de spate groaznice pe care le aveam. Şi mai ştiu şi că am rămas din nou însărcinată, cu o sarcină viabilă, abia după ce am înţeles că nu este vina mea, că nu eu mi-am îmbolnăvit în vreun fel fetiţa, că nu eu mi-am omorât copiii pierduţi. Gânduri macabre, dar care mi-au dat coşmaruri zeci de nopţi la rând.
Şi mai ştiu că, indiferent de locul în care priveşti – acolo unde ochiul poate vedea sau unde, dimpotrivă, numai instinctul ori sufletul o poate face – omul are în el ceva ce se cheamă „viaţă” şi care are uneori o putere inexplicabilă de a transforma lucrurile. Sunt gândurile mele, de gravidă ajunsă la jumătatea sarcinii, mândră că se întâmplă din nou, dar şi gândurile mele speriate – față în faţă cu ecografia morfologică de săptămâna viitoare. Am amânat-o deja o dată. Numai faptul că trece perioada optimă pentru a putea fi realizată mă poate obliga în vreun fel să îmi adun rămăşiţele de curaj şi să ajung la programare. Vom vedea…
Dacă ați pierdut vreun episod al Jurnalului de sarcină la a treia, am făcut o listă mai jos cu cele mai recente episoade:
Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 20
Jurnal de sarcină la a treia: Săptamâna 19
Jurnal de sarcină la a treia: Săptamâna 18
Jurnal de sarcină la a treia: Săptamâna 17
Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 16
Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 15
Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 14
Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 13
Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 12
Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 11
Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 10
